Cacealmaua (The Sting) – 1973

Cacealmaua (The Sting) este unul dintre cele mai plăcute filme din toată istoria Oscarului – și asta, cred, îl plasează în cea mai valoroasă tradiție cinematografică americană dintre toate. În primul rând, The Sting este pur și simplu un film extraordinar. Desigur, nu a fost primul din categoria filmelor cu furturi întortocheate, care au constituit un gen popular pe parcursul anilor 1960 – dar trebuie să fi fost cea mai complicată provocare mentală care a ajuns vreodată să obțină titlul de blockbuster și un premiu major. Prin această reușită s-a respins din start ideea că filmele populare trebuie să fie stupide; poate este doar o particularitate a genului de filme cu scamatorii și escapade, dar The Sting este la fel de alambicat precum o ecuație diferențială. Structura sa narativă din două părți – mai întâi jocul de cărți din tren, în care Henry Gondorff (Paul Newman) îl învinge pe Doyle Lonnegan (Robert Shaw) și apoi teatralizarea perfectă de la pariuri, încheiată cu realizarea conexiunii puternice dintre Hooker (Robert Redford) și Gondorff, care urmează modelul momeală și comutare.

Cacealmaua (The Sting) - 1973 oscar

Cacealmaua (The Sting) ne învață ceva despre modul în care funcționează „metajocul” în poker – adică modul în care mâinile sau sesiunile anterioare dintre jucători pot afecta modul în care joacă unul cu altul mai târziu. Pentru fiecare cinefil care nu știe atât de multe despre acest sport al minții, o lecție pregătitoare înainte de a apăsa butonul Play ar putea fi de ajutor. Secvența cu jocul de poker, în care Gondorff îi deviază atenția lui Lonnegan, captând-o totodată, face parte dintr-o strategie numită „The Hook”, deoarece funcționează precum un cârlig, pentru a-l face pe Lonnegan suficient de disperat să încerce să revină la „Shaw” mai târziu în film. Personajul numit Hooker (într-un mod foarte corespunzător) i se prezintă lui Lonnegan ulterior, cu un plan de a-l induce într-un plan atent creat, dar ireal, al salonului de pariuri. Dar cea mai importantă lecție pentru jucătorii de poker, pe care o prezintă această scenă este să nu-ți subestimezi adversarul. Lonnegan o face aici și plătește pentru asta.

Abilitatea elaborată a creării finalului firului narativ – „the wire” – este încă o încântare, după aproape 50 de ani. Este o secvență frumos gestionată, întrucât Gondorff și Hooker exploatează întârzierea de timp a aparatului de înregistrare cu bandă (tehnologie de vârf la mijlocul anilor ‘30). Ca și în cazul Now You See Me și Ocean’s Eleven, The Sting oferă privitorului un sentiment de plăcere printr-un spectacol actoricesc plin de abilitate. Există ceva despre mândria din măiestria actorilor, care stă la baza predilecției cinematografice pentru persoane iscusite în crearea de tot felul de cascadorii și trucuri.

Camera de filmat

Cacealmaua (The Sting) nu neglijează nici chestiunile legate de sistarea neîncrederii. Alt gen de filme, mai brutale, i-ar fi înfățișat pe Hooker și Gondorff bătând palma reciproc, în timp ce Lonnegan ar fi privit îngrozit, dar acest film introduce o ultimă lovitură de grație – ultimul rând de focuri de armă – care este necesar pentru a-l scoate pe Lonnegan din clădire, fără nicio posibilitate de răzbunare. Și totul a fost realizat cu atât de multă desăvârșire și abilitate, încât, până când nu ajungi să ai o siguranță, ți se pare că Hooker și Gondorff ar putea trece cu adevărat prin acel măcel realizat la foc rapid.

Unele dintre strălucirile filmului sunt pur decorative, cum ar fi coloana sonoră creată de Scott Joplin și adaptată de Marvin Hamlisch, care reprezintă încă unul dintre acele elemente recurente din toate timpurile. Mi se pare întotdeauna amuzant faptul că, în ciuda tuturor costumelor în dungi și a tuturor plafoanelor atent inscripționate, filmul seamănă mai mult cu anii 1970, decât cu anii 1930. În plus, evidențiază una dintre cele mai semnificative amiciții de film, cea dintre Redford și Newman, care este și viguros de lipsită de machism și de explozie bărbătească. Cuplul își stabilise deja actul dublu în Butch Cassidy and the Sundance Kid, cu patru ani mai devreme. A fost un act triplu dacă îl includem pe regizorul George Roy Hill, cu care s-au reunit pentru Cacealmaua (The Sting).

Și, nu în ultimul rând, Cacealmaua (The Sting) este un film minunat de moral, chiar dacă la bază are o cacealma, de altfel și traducerea titlului în limba română. Este mai mult decât o simplă afișare a unor focuri de artificii, ca tehnică de distragere a atenției; există o dramă narativă sensibilă în centrul filmului. Hooker și Gondorff sunt băieții adânciți în datorii, care se unesc și profită de credulitatea unui om care are doar intenții greșite, prin intermediul cărora a și ajuns în vârf. Cinematografia modernă are multe de învățat din Cacealmaua (The Sting).

One thought on “Cacealmaua (The Sting) – 1973”

RaspundE-MI-L

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.