Cinci lucruri legate de filmul Florence
Cinci lucruri legate de filmul Florence
Inainte sa va zic cele 5 lucruri, trebuie sa va zic despre ce este vorba. Fiind intamplari reale, imi permit luxul de a face si cateva spoilere. Asadar, Florence Foster este o mostenitoare americana al carei unic vis este sa devina soprana. Din pacate pentru ea, talentul nu o prea ajuta, insa ea este convinsa ca are un talent iesit din comun. Sotul ei, un actor, este cel care-si propune sa-i indeplineasca nebunescul vis. Acesta avea grija ca toate cantarile sa fie in fata unui public prietenos, chemand de fiecare data persoane prietene. Ziaristii care aveau acces acolo erau alesi pe spranceana, articolele scrise fiind conforme cu banii incasati. Totul se va narui atunci cand Florence canta in celebra Carnegie Hall. Acolo publicul nu mai este atat de prietenos si, din pacate, nu toata presa este atat de prietenoasa.
Despre adevarata Florence Foster puteti citi AICI si AICI. Eu, insa, trebuie sa subliniez cinci chestii pe care le-am invatat dupa ce am vazut acest film:
Exista actori care pur si simplu nu pot juca prost
Meryl Streep este una dintre actritele pe care nu am vazut-o niciodata jucand prost. Hugh Grant poate, insa nu e cazul acum. Ei doi fac tot filmul. Nu zic, filmul are si alte calitati, povestea in sine e misto (si uimitoare prin simpla ei existenta), insa cei doi fac un film mediocru spre bun sa devina un film foarte bun. Nu stiu cum, dar eu as premia-o pe Meryl Streep anual. De fiecare data cand apare intr-un film te minunezi cat de geniala este. Cu adevarat impresionante interpretarile celor 2.
In plus, ca bonus, o evolutie exceptionala are si Simon Helberg in rolul tanarului pianist McMoon.
Poti aprecia un netalentat?
Eh, intrebarea asta mi-am pus-o deseori. Este valabila in film, in teatru, in muzica. Poate chiar si-n fotbal.
Va dau un exemplu, la alta scara, dar poate la fel de relevant. Asa e ca aveti printre voi prieteni afoni complet, care, insa, presteaza de fiecare data la karaoke? Farmecul, acolo, il dau cei fara talent, nu cei talentati care oricand ar putea urca pe scena. E drept, Florence a depasit stadiul de karaoke cu prietenii, dar asta nu este neaparat un lucru rau.
Cand judeci prestatia cuiva, judeci exclusiv prin prisma talentului? Devotamentul, carisma, felul acelei persoane de a fi, chiar nu conteaza? Comparatia cu fotbalul nu e intamplatoare: la fotbal nu sunt huiduiti cei netalentati, cei care nu stiu sa dribleze, ci sunt huiduiti cei care nu alearga, cei care isi injura publicul, cei care SE DAU vedete.
In cinematografie e acelasi lucru. Puteti aprecia un film interpretat stangaci? Puteti incuraja actorii pe care i-ati vazut interpretand stangaci doar pentru ca au incercat? Doar pentru ca s-au straduit? Uite ca undeva, candva, niste oameni au apreciat o netalentata si au facut-o sa intre in istorie.
Cat de mult rau fac netalentatii?
Stiti, de multe ori spunem ca cei cu bani strica „industria”. Daca un copil de bani gata este introdus in echipa de fotbal doar pentru ca taica-su are bani, e clar ca el strica. Daca o tipa este impinsa de la spate de sotul mult prea bogat, ea strica.
Intrebarea mea este alta: IN CE SENS ei strica? Ce rau face o bogatana a carei mare dorinta este sa cante pe o scena celebra? Ea, in fond, cu banii ei, a incurajat acea industrie. A platit niste oameni din acea industrie s-o ajute. A platit pentru a inchiria acea sala. Serios, ce rau a facut?
Cat de mult rau fac cronicile? Ziaristii (fosti si actuali) constientizeaza?
Hai s-o luam altfel: daca tu, ca ziarist (hai sa includem si bloggerii aici, ca au si ei, mai nou, o influenta), ai stii ca un articol negativ ar putea afecta emotional persoana in cauza, l-ai mai scrie? Ai mai scrie un articol prin care sa DESFIINTEZI un actor/cantaret daca ai stii ca el e sensibil? Cum te-ai simti sa stii ca din cauza articolului tau o persoana s-a imbolnavit? Cum te-ar influenta pe viitor acest lucru?
Legat de asta, am avut o discutie, acum ceva timp, cu un amic. El imi lauda atitudinea mea, zicand: Bai, filmele strainilor le poti critica. Fa-le praf daca vrei. Oricum aia nu vor citi ce scrii tu. Dar p-astea romanesti lasa-le-n pace. Foarte bine ca le lauzi. Romanii sigur te citesc si chiar ai putea afecta emotional o actrita mai slaba de inger. Sa stiti ca fix asa e, desi am facut chestia asta inconstient. Nu laud filmele romanesti de frica, ci le laud pentru ca in cazul lor am alta unitate de masura. Nu pot avea aceleasi pretentii de la un film in care s-au bagat 2 milioane de euro precum am la un film in care s-au bagat 100 de milioane de euro.
Totusi, ideea de baza ramane: romanii, fie ca vorbim de articolele cinefile, fie ca vorbim despre cele teatrale, chiar citesc articolele mele. Si se bucura sincer cand scriu de bine. Si, probabil, sufera atunci cand altii scriu de rau.
Sincer sa fiu, nu stiu cum m-as simti daca as stii ca am afectat emotional un actor. Habar n-am cat de rau m-as simti. Sper, totusi, ca nu am fost niciodata atat de rau (precum este ziaristul din film) si sper ca nu voi avea NICIODATA vreun actor pe constiinta.
Intrebarea cheie: ce trebuie sa-ti propui ca tel suprem si ce esti dispus sa faci pentru el?
Florence si-a propus sa ajunga soprana. Florence si-a propus sa cante pe o scena celebra. Si-a dedicat mare parte din viata acestui vis. Cei din jurul ei au incurajat-o. E ceva gresit in asta? Ar trebui sa facem si noi la fel?
Greu de spus. La fel cum imi este greu sa afirm ca ea a reusit. Habar n-am ce inseamna Reusita in contextul dat. Habar n-am daca ar trebui sa ne luam dupa ea.
Oricum ar fi, filmul Florence este un film FOARTE BUN. Povestea merita, interpretarile sunt fabuloase, iar intrebarile pe care ti le vei pune dupa sunt extrem de misto. Eu, unul, inca nu am gasit raspuns la ele. TREBUIE sa mergeti. Si nu, nu va pun sa-mi raspundeti la intrebari. Incercati, insa, sa raspundeti pentru voi. E un exercitiu de autocunoastere extrem de misto.
Si inca ceva: eu as recomanda filmul Florence asta la ORICE seminar/curs de dezvoltare personala. Din filmul asta, oricum ai lua-o, ai de invatat.
Florence intra in cinematografe vineri, 11 noiembrie, fiind adusa in Romania de Freeman Entertainment. Salutari CINEMILE tuturor!
Contraintrebare: cam care este datoria criticului fata de arta pe care o slujeste, sa scrie adevarul sau sa practice „affirmative action” ?
Ah, si inca ceva: conditionalul prezent, persoana I, singular, al verbului „a sti” ar trebui actualizat…
No offence !
@Arpad: Nu stiu unde te referi cu conditionalul prezent, persoana I, al vb „a sti”. Daca-mi arati unde este scris gresit, eu il corectez. Nu scriu perfect, uneori e greseala de typo, alteori pur si simplu am gresit, imi asum cand e cazul, insa vreau sa stiu unde anume.
Legat de prima intrebare, e o dilema pe care inca o am. Daca in fata mea vine un critic care-mi argumenteaza de ce e bine sa scrie adevarul, ii dau dreptate; daca vine un altul care-mi spune cat de bine este sa incurajeze si nu sa dea cu pietre, s-ar putea sa-i dau si lui dreptate. Cam in situatia asta sunt eu acum 🙂