Karate Kid: Legende
Karate Kid: Legende este un nou film al unei serii celebre (incepute candva in anii 80), film care doreste a imbina noul cu nostalgia. O noua ciorba reincalzita, cum ar zice haterii, sau un nou motiv de reapropriere intre generatii, cum ar zice fanii seriei. Cu totii ar avea un pic de dreptate.
Spre deosebire de noul Misiune: Imposibila. Rafuiala finala, aici nu putem spune ca precedentele filme ale seriei ridicasera foarte mult stacheta. Nu spun ca au fost filme slabe, insa toate erau cumva la fel: urmau o reteta clasica, aveau cateva chestii motivationale si se terminau aproape identic, cu invatacelul care invinge atunci cand trebuie, motivul fiind de fiecare „a invatat ceea ce trebuie de la maestru”.
Partea interesanta abia acum urmeaza: pana acum, seria Karate Kid era caracterizata prin simplism. Am avut de fiecare data o poveste simplista, un sablon care diferea foarte putin. Simpler is better parea a fi sloganul seriei.
Eh, acest Karate Kid: Legende complica inutil ceva ce ar fi trebuit sa fie simplu. Avem un micut karatist, Li Fong, care este mutat fortat de maica-sa de la Beijing la New York. La Beijing invata Kung Fu de la un maestru, stia bazele karatelor, dar cam atat. Mai avea mult de invatat. Maica-sa s-a mutat in SUA pentru ca amandoi sa inceapa o noua viata. Musai una care sa nu contina batai (vedeti in film de ce, ce trauma familiala era acolo).
Doar ca, ghiciti ce, tot la batai se ajunge (sunteti socati?)! Doar ca fix aici vine partea complicata: el initial este instructor (vedeti voi pe cine instruieste si de ce), abia apoi REdevine invatacel. Reintra in ring. Doar ca si aici lucrurile sunt un pic mai complicate, caci el ia lectii de la 2 maestri, nu de la unul singur. Unul dintre ei este Daniel LaRusso. Pentru cine a vazut precedentele filme ale seriei, numele acesta inseamna ceva.
Toate chestiile astea complicate mi se par inutile. In limba romana avem expresia „te scarpini cu mana stanga la urechea dreapta”. In afara de aparitia in scena a lui Daniel LaRusso, care are sens pentru nostalgici, pentru unirea aceea generationala de care va ziceam la inceput, restul par fite regizorale inutile. Briz-briz-uri care mai mult deranjeaza decat sa fie apreciate.
La capitolul interpretari, filmul nu straluceste in niciun fel. In afara de tanara Mia (interpretata de Sadie Stanley), care pare ca incearca sa salveze filmul, restul personajelor par fade, seci, lipsite de sentimente. Nu interpreteaza neaparat gresit, dar nici nu stralucesc. Parca nu vor sa iasa in evidenta.
Ma rog, aici ar trebui sa-l mentionam pe Ralph Macchio, Karate Kid-ul din primele 3 filme ale seriei. E drept, faptul ca pui acelasi actor sa joace dupa aproape 40 de ani intr-un sequel al seriei nu inseamna neaparat ca aceasta o va face bine. El pare distant, plictisit, pare ca doar bifeaza rolul, nu-l traieste. Ori poate este invidios pe tineretea actorului principal, ca nu mai poate fi el copilul care iese-n evidenta.
O interpretare cu adevarat gresita este a mamei lui Li Fong, care vad ca pe toate site-urile apare drept doctorita, desi pe tot parcursul filmului am trait cu gandul ca este asistenta. Ma rog, hai sa zicem ca-i cadru medical. Ideea este ca aceasta ambiguitate a personajului este omniprezenta. Actiunile si vorbele ei sunt lipsite de sens, iar ea este pur si simplu lipsita de vlaga. Se muta in New York, ii impune fiului sa nu mai aiba treaba cu bataile, insa atunci cand afla ca el va urca in ring accepta cu seninatate. „Eh, macar am incercat” – pare a zice ea. Desi mie mi s-a parut ca de fapt se bucura de alegerea fiului. Oare asta sa fi fost ideea regizorala?
Legat de regizor, acesta nu are legatura cu franciza, este nascut in 1984 (are 41 de ani), asa ca la aparitia primului Karate Kid avea … doar 2 ani. Poate din acest motiv filmul are atat de putine legaturi cu primele 3 filme ale seriei („cele originale”). Nu este nimic din atmosfera lor, din spiritul Myagi, ca sa zic asa.
Nu o sa va spun cum joaca Jackie Chan, pe el va trebui sa-l descoperiti mergand la cinema. Oricum, multora o sa li se para ca am dat ceva spoilere, as putea primi reprosuri in acest sens. Insa despre ce spoiler poate fi vorba intr-un Karate Kid?
Vi s-a parut ca am fost cam dur cu noul Karate Kid: Legende? Posibil. Insa va mai spun un lucru: seria imi placea la nebunie cand eram mic. Pe vremea aia, ma uitam fascinat la toate filmele cu arte martiale, kung-fu si alte alea. Acum, multe dintre ele mi se par puerile. Cum s-ar putea sa mi se para si originalele Karate Kid, daca le-as revedea acum.
Caci repet ce ziceam mai sus: filmele originale nu au ridicat foarte sus stacheta. Ele au fost filme decente, simpliste, usor motivationale, numai bune pentru cei tineri si necopti. As fi vrut sa le revad, eram tentat s-o fac, dar m-am temut ca n-o sa-mi mai placa. M-am temut ca le-as judeca cu ochii de adult de aproape 39 de ani. Prefer sa le judec cu ceea ce am retinut din ele de cand eram copil, cu imaginea idealizata pe care o am in cap.
Mergeti sa vedeti Karate Kid: Legende, sa va convingeti singuri daca am sau nu dreptate. Daca am fost prea dur ori poate dimpotriva, prea indulgent. Poate copilul din voi e mai viu, mai activ.
Karate Kid: Legende este produs de Sony Pictures si distribuit in Romania de InterCom film. Intra in cinematografele patriei de azi, 30 mai 2025. Vizionare placuta!
Be the first to leave a reply