Wildland a fost al doilea film vazut la Nordic Film Festival 3. Dupa o comedie care te facea deseori sa lacrimezi, Run UJE Run, a urmat un thriller-drama extrem de dur, de violent.
Wildland este povestea Idei, o adolescenta careia ii moare mama intr-un accident de masina, drept urmare este nevoita sa se mute la matusa ei, la sora mamei. Acolo este o casa extrem de dubioasa: inauntrul ei este armonie, este liniste si pace, o familie unita si iubitoare, insa in afara ei este multa violenta.
Pe scurt, familia Idei, noua sa familie, se ocupa cu recuperarea datoriilor. Un fel de camatarie, unde mama verilor Idei era tartora, matroana, care insa nu se murdarea deloc. Ea dirija totul de acasa.
Ida are parte de o maturizare fortata, de la o viata linistita (pe care n-o vedem, doar o presupunem) la una plina de peripetii si de violenta. Una pentru ca care ea pare prea finuta, prea inocenta.Continue reading Wildland – Nordic Film Festival 3
Imaculat este un film romanesc rasarit aparent din neant, cel putin pentru mine, are s-a dovedit a fi extrem de interesant si de bine realizat. Per total, o surpriza placuta.
De fapt, ar fi trebuit sa spun ca Imaculat este un film plin de surprize, un fel de Kinder cinematografic. Surprizele vin din 3 directii:
O coabitare regizorala dintre o scenarista (Monica Stan) si un director de imagine (George Chiper-Lillemark),
Un rol principal interpretat excelent de o (inca) studenta, o debutanta in film, Ana Dumitrascu. La fel de debutanta in regie este si regizoarea, cea despre care vorbeam mai sus.
Un al doilea rol principal interpretat fabulos de un non-actor, un actor neprofesionist, Vasile Pavel Digudai (cel care impresionase si in Soldatii. Poveste din Ferentari).
Despre ce este vorba in Imaculat? Pai este vorba despre un centru de reabilitare pentru drogati, unde este internata tanara si inocenta Daria. Acolo este luata in primire de seful „inchisorii”, Spartac (Vasile Pavel Digudai), care o ia sub protectia sa. Inocenta ei o salveaza de avansurile sexuale ale celor de acolo, insa totul are un pret.
Nu va spun mai multe, nu va spun exact ce pateste, nu va descriu nici scenele pe care le veti vedea (pentru multe persoane de sex feminin a fost extrem de greu de privit, desi personal am vazut scene mult mai grele), asa ca va voi vorbi despre un aspect pe care eu il consider important, fundamental.
Asadar, desi vorbim despre un centru de reabilitare, eu il vad tot ca pe o inchisoare. Caci, din punctul meu de vedere, filmele despre viata in inchisoare lipsesc cu desavarsire din cinematografia noastra. Avem filme despre inchisorile comuniste (Arest, Intre chin si amin ori filmul inca nelansat al amicei mele Victoria, Experimentul Pitesti), dar despre viata din inchisorile capitaliste avem prea putine. Poate doar celebrul Eu cand vreau sa fluier, fluier. Ca sa glumesc putin, cinefilul autohton cunoaste mai bine inchisorile americane decat pe cele romanesti.
Eh, acest film, Imaculat, repara putin aceasta nedreptate. E drept, diferenta fundamentala dintre o inchisoare si acest centru de reabilitare este prezenta femeilor. Dar fix acest aspect face povestea mai interesanta. Atmosfera, obiceiurile, ierarhia – totul este fix ca intr-o inchisoare. Chiar daca lucrurile se desfasoara altfel, caci aici nu esti inchis zeci de ani, ca-ntr-o inchisoare clasica. Si nici gardieni nu ai, ci niste medici si asistente ceva mai blande, mai putin fioroase.
Trebuie, insa, sa va spun marele meu dezavantaj: nu ma pot pune pe de-a-ntregul in povestea filmului. Cei care au copii au trait altfel filmul, povestea, pentru ca ei isi puteau imagina cum ar fi ca al lor copil sa se apuce de droguri. Dupa ce vezi un astfel de film stai si te intrebi daca acele luni in centrul de reabilitare fac bine sau fac rau copilului. Eu, unul, pentru ca nu-mi propun nici sa iau droguri si nici sa fac copii, nu ma pot transpune foarte mult in poveste. Mintea mea, ca sa n-o ia razna, ca sa se protejeze, imi transmite faptul ca nu am cum sa ajung acolo. Drept urmare, nu mi se poate face #pieleadegaina asa cum, de pilda, mi s-a facut atunci cand am citit cartea Rugaciune pentru Cernobil. Acolo eram afectat de simpla posibilitate de a ma afla in acea situatie. Asa functionez eu, pur si simplu pot cu adevarat sa sufar doar atunci cand realizez ca m-as putea afla si eu acolo intr-un viitor mai apropiat ori mai indepartat.
Nu va zic mai multe, va sfatuiesc doar sa va imaginati cat de schimbata va iesi micuta Daria de acolo.
Imaculat este un film excelent, din pacate mult prea putin popularizat. Chiar daca rulase la Les Films de Cannes au Bucharest, eu nu auzisem de el (decat ca exista si atat), asa ca surpriza a fost cu atat mai mare dupa ce l-am vazut. El a rulat la Festivalul Filmului European, unde l-am vazut eu, insa de maine, 27 mai 2022, va intra in circuitul normal al cinematografelor, fiind distribuit in Romania de Follow Art Distribution. Mergeti sa vedeti Imaculat pentru ca merita si pentru ca, estimez eu, nu va rula foarte mult in cinematografe. Este o bijuterie cumva ascunsa, de care trebuie trebuie sa profitati cat aveti ocazia.
Run Uje Run a fost filmul de debut al Nordic Film Festival 3. Ca sa intelegeti despre ce este vorba in acest film, imaginati-va urmatoarea situatie: un cantaret cunoscut doar in oraselul lui, sa zicem in Slatina natala, care avea la un moment dat si emisiune la radioul local, hotaraste sa isi scrie scenariul propriului film, in care va si juca alaturi de familia sa.
Eu v-am dat situatia adaptata la tara noastra, insa trebuie sa va imaginati situatia de mai sus intr-un micut orasel suedez. Fix din acest motiv imi este greu sa spun prea multe despre poveste. Sunt convins ca daca as fi trait in acea localitate, daca l-as fi auzit la radio, fie si injurandu-ma, daca l-as fi vazut la stand-up ori la teatru de improvizatie, ori daca i-as fi ascultat, macar din greseala, muzica, l-as fi privit altfel. L-as fi privit ca pe unul de-al meu.
L-as fi privit altfel si daca as fi fost macar suedez. Muzica lui ar fi insemnat ar fi putut insemna mai mult, as fi putut afirma ca e suedez tipic ori, dimpotriva, ca e atipic, ca nu este unul de rand.Continue reading Run Uje Run – Nordic Film Festival 3
Nu iti face griji draga – Don’t worry darling este un film despre care nu stiam nimic inainte sa intru in sala de cinema. Titlul ma ducea cu gandul la ceva siropos, la ceva adolescentin. Numele regizoarei Olivia Wilde intarea acest gand (initial nu-mi aminteam ce alt film a mai regizat, aveam impresia ca e la debut; a trebuit sa intru pe Google sa caut aceasta informatie).
Sa ne intelegem: Olivia Wilde este ACTRITA, a ajuns la 38 de ani, insa rolurile sale par inca neserioase. Cazul lui Richard Jewell regizat de Clint Eastwood este singurul film mai serios in care ea are un rol important. Singurul pe care mi-l amintesc eu, pe care l-am vazut.
3000 de ani de dorinta – Three Thousand Years of Longing este o poveste tip O mie si una de nopti, cu un duh care indeplineste trei dorinte si o naratoare de povesti mult prea pregatita pentru ce i se intampla. Va suna interesant? Atunci cu siguranta o sa citit in continuare.
Alithea Binnie este o naratoare (naratolog, asa cum auzisem in film, suna ciudat, ma zgarie pe creier, chiar daca gramatical este corect) de povesti pline de fantezie. Este multumita de viata si se bucura de singuratatea ei. Atunci cand intalneste Duhul care TREBUIA sa-i indeplineasca 3 dorinte, ea are o problema: stie cam toate posibilele finaluri in povestile de genul. Asa ca se lasa cu greu convinsa.
Duhul, insa, era OBLIGAT sa-i indeplineasca dorintele pentru a se putea elibera. Asa ca, exact ca-n 1001 de nopti, incepe sa-i povesteasca. In acel caz, povestea o mentinea in viata pe Seherezada. In acest caz, povestea trebuie sa il elibereze pe povestitor.
Despre filmele TIFF spun in fiecare an acelasi lucru: cele mai bune sunt cele pe care le ratez, nu cele pe care le vad. Iluzii pierdute este un alt exemplu care imi confirma regula.
Iluzii pierdute este ecranizarea unei nuvele celebre scrise de Balzac in anul 1837, insa din pacate eu nu am citit-o, asa ca nu voi face o analiza comparativa carte vs film. De asemenea, nu voi trata acest film drept unul istoric, vrand sa arat cum este portretizata societatea franceza post-revolutionara.
Voi scrie acest articol din perspectiva actualitatii sale: cat de relevante sunt personajele lui Balzac in 2022? Ce anume este diferit in societatea noastra fata de cea portretizata de Balzac?
De ce aleg aceasta perspectiva? Dintr-un motiv foarte simplu: pentru ca lucrurile, la nivel macro, nu s-au schimbat aproape deloc. In afara de partea legata de regalitate (presa regalista vs presa liberala, liberalii fiind atunci opozitia, tind sa zic progresismul, dar prefer sa nu), in rest totul pare exact la fel ca-n zilele noastre.
Credeti ca-n zilele noastre nu sunt platiti critici de teatru ori de carte sa desfiinteze ori sa ridice in slavi o opera (fie ea literara ori teatrala)? Credeti ca nu exista aplaudaci platiti in salile de teatru?
Credeti ca nu exista editori de carte care sa nu citeasca efectiv cartile pe care le scot?
Credeti ca nu exista tineri provinciali cu suflet de artist care ajung in capitala plini de vise, de iluzii, pe care le vor pierde destul de rapid? Credeti ca nu exista Iluzii pierdute, precum cele ale lui Lucien, si-n zilele noastre?
Lucien este un tanar poet care ajunge in anul 1821 in Paris. El este orfan de tata, asa ca hotaraste sa se legitimeze cu numele mamei lui (nu este clar daca alegerea aceasta era oficiala, in acte, ori era una strict informala), cert este ca originea sa paterna parea a fi un handicap. Lui nu ii era rusine cu ea, dar prefera sa se legitimeze cu cea materna.
El ajunge in Paris dupa ce se indragosteste nebuneste de o baroneasa. Ajuns acolo, este repede abandonat de baroneasa, asa ca, pentru a se intretine, este nevoit sa se descurce singur. Nestiind sa faca altceva in afara de scris, reuseste sa se angajeze la un ziar unde trebuia sa scrie ceea ce acum am numi recenzii culturale (de teatru si de carte; primul film din istorie a aparut abia la sfarsitul secolului XIX, in 1895). Aici afla cum se scriu recenziile, cat costa o astfel de recenzie si cum este platit succesul (ori insuccesul).
Nu va zic mai departe sub aripa cui se afla, cum schimba el taberele, cum incepe caderea lui si ce se alege de cariera sa scriitoriceasca.
Va spun doar ca cei care (inca mai) scriu in acest domeniu cultural ar trebui sa mearga sa vada acest film si sa se intrebe cat de reala, de autentica, mai sunt aceste lucruri in 2022.
Ca opinie strict personala, in Romania nu se platesc recenzii favorabile (ori, dimpotriva, nefavorabile, pentru a genera un scandal artificial) pentru ca acestea sunt aproape irelevante. 99% din publicul care alege ce carti sa citeasca nu este deloc interesat de recenzii. Iar acel 1% care este interesat are oricum mult prea multe optiuni la dispozitie, mult prea multe ziare, reviste, site, bloguri si vloguri pentru ca O RECENZIE sa fie cu adevarat relevanta.
Exemple de carti bine vazute de critici care sa nu se fi vandut nu va dau, desi intalnim la tot pasul. Exemplele contrare, insa, sunt preferatele mele: la Bookfest 2022, cel mai recent targ de carte, cea mai vanduta carte a fost Minciuna lui Michelangelo de Igor Bergler. Autorul in sine este ignorat de 90% dintre critici, acestia spunand despre scrierile sale ca nu pot fi numite literatura. Este, din punctul meu de vedere, cel mai bun exemplu pentru a reliefa irelevanta criticilor.
Imi convine situatia? Ar trebui sa o condamn, sa injur publicul pentru asta? As face asta DACA M-AS AFLA IN ACEASTA CATEGORIE numita CRITICI (de teatru, de carte ori de film). Norocul meu este ca nu sunt si ca din ce in ce mai putini oameni ma confunda cu ei.
Nu pentru ca criticii de la noi ar fi spagari (daca sunt nu am aflat eu si oricum, chiar daca as afla, tot nu m-ar interesa), ci pentru ca ei reusesc sa fie irelevanti pentru toata lumea: si pentru publicul larg, si pentru publicul mai putin larg, chiar si pentru ei insisi (pentru breasla lor).
Acest film, Iluzii pierdute, este printre putinele la care chiar voi citi recenziile, la care chiar sunt interesat de opiniile criticilor. Chiar vreau sa vad cine se simte cu musca pe caciula, cine isi pune, macar un pic, cenusa-n cap.
Am spus mai demult si o repet: atunci cand aveti contact cu o opera clasica trebuie sa va ganditi la contemporaneitate. Nu cititi o opera clasica asa cum ati fi citit-o in anul aparitiei ei, ca NU traiti in acea perioada. La fel trebuie sa faca si cei care SCRIU despre povesti care se petrec acum sute de ani. Ok, filmele de epoca sunt o categorie distincta, dar decat sa stai sa analizezi machiajul si modul in care sunt imbracate personajele mai bine te-ai strofoca sa ne reliefezi asemanarile cu realitatea zilelor noastre.
Iluzii pierdute este un film excelent, care poate fi tratat deopotriva ca film istoric si ca film actual. Este, in acelasi timp, si o comedie spumoasa, la care veti rade pe saturate. Tototdata, nu are contraindicatii, nu exista vreo categorie de public care ar trebui sa-l evite.
Iluzii pierdute a aparut in 2021, a rulat si la TIFF 2022, dar eu l-am vazut la Cinema Elvira Popescu, la vreo 2 saptamani dupa festivalul clujean. M-am simtit, insa, ca la TIFF, este un film care se potrivea perfect in peisaj acolo. Cumva, in mintea mea el va ramane asociat pe viitor cu TIFF-ul, fiind din multe motive UN FILM DE TIFF.
Iluzii pierdute are, insa, norocul de a avea un distribuitor, Independenta Film, care-l face accesibil si publicului neclujean, el intrand in cinematografele patriei de vineri, 8 iulie 2022. Va sfatuiesc sa mergeti degraba sa-l vedeti, ca nu se stie cate saptamani va fi disponibil. Si-i tare pacat sa-l ratati, e un film mult prea bun si prea actual pentru a nu-l vedea (in sala de cinema).
ps: In Iluzii Pierdute un rol excelent, de editor ultra-comercial (care, de fapt, nu stia sa scrie si sa citeasca), il are Gerard Depardieu. La TIFF 2022 l-am vazut intr-un alt rol excelent, Maigret. Acolo are un rol pozitiv, de detectiv genial (cu ceva defecte, ce-i drept). Nu v-as fi reliefat interpretarea lui daca nu s-ar fi vorbit mult despre el in aceste zile in contexte deloc cinefile. Dupa cum stiti, el a plecat acum ceva ani din Franta in Rusia pentru a evita plata taxelor mult prea mari din Franta. In contextul razboiului din Ucraina, multi si-au amintit de gestul sau si au inceput sa-l injure, sa il considere criminal, murdar de sange pe maini. Personal, prefer sa fiu consecvent si sa spun ca atunci cand apreciez interpretarea unui actor ii apreciez strict talentul sau (valabil si-n cazul cantaretilor ori sportivilor). Pentru mine, Gerard Depardieu este un actor imens, un artist care poate avea ORICE optiuni politice doreste. Eu il voi aprecia in continuare CA ACTOR, fara sa ma intereseze in vreun fel unde locuieste, pe cine sustine politic si ce parere are despre subiectele la zi. Sunt defect, stiu deja asta.
Un scurt film despre omor a fost PRIMUL film vazut la TIFF 2022. A facut parte din sectiunea „Close-up Krzysztof Kieslowski”. Excelent filmul, spun din start. Si tot din start spun ca nu sunt atat de familiarizat, atat de in tema, cu opera celebrului cineast polonez, asa ca ce scriu in acest articol nu va fi despre asta.
Povestea, pe scurt, suna in felul urmator: destinele a trei oameni complet diferiti se intersecteaza intr-un mod extrem de dubios in Varsovia comunista (1987 anul). Un taximetrist, un student la drept si tanar taran sunt cele 3 personaje. Destinele lor se intrepatrund atunci cand taximetristul il duce pe tanarul taran intr-un loc departat, ascuns, si este omorat de acesta cu un bolovan. Tanarul avocat, proaspat admis in barou, preia cazul, fiind primul caz al acestuia. Nu va dezvalui cum se termina totul, insa va spun ca pentru infractiunile de care era acuzat tanarul pedeapsa in Polonia comunista era … cea capitala.Continue reading Un scurt film despre omor – TIFF 2022
Anul pierdut 1986 (Clouds of Chernobyl) este, contrar titlului, un film extrem de actual. In aceasta perioada se discuta, mai mult ca oricand, despre avort si despre dreptul femeii de a decide in privinta propriului corp.
Filmul Anul pierdut 1986 (Clouds of Chernobyl) ataca aceasta problema, punand pe ecrane un caz real. Pe langa problema avortului, in acest film mai vorbim si despre zvonistica referitoare la Chernobyl si la posbilele efecte ale norului radioactiv.
Pe scurt, Irina este invatatoare in sat, mama a doi copii si sotie de capitan de vas. Sotul ei era mai mult plecat, asa ca ea trebuia sa aiba singura grija de casa. Atunci cand afla ca este iarasi gravida, ea va trebui sa ia o decizie cruciala: va face sau nu avort? Pe langa problematica intretinere a celui de-al treilea copil, mai aparuse un factor important: posibilele malformatii cu care se nasteau copiii din cauza accidentului de la Chernobyl.Continue reading Anul pierdut 1986 (Clouds of Chernobyl) – TIFF 2022
Riscul cand scrii despre un film gen Nimic despre dragoste este sa iti iasa un articol sec. In cazul multor filme un articol sec este bine-venit, este in spiritul filmului. Nu si in acest caz, unde filmul poate fi acuzat de multe defecte, nu si de acesta.
Nimic despre dragoste este, daca-mi este permisa exprimarea, un film specific lui Florin Piersic jr. Se aseamana mult cu Killing Time, ca subiecte de discutie, ca personaj (Florin Piersic jr pare a-si juca, pana la un punct, propriul rol), ca ritm. De aceasta data nu mai avem 2 asasini platiti, ci avem 2 cupluri, 2 prieteni buni care se intalnesc. Stim deja, din trailer si nu numai, ce este cu cele 2 cupluri, care este problema lor, insa privim filmul de parca nu stim.
Cei care merg des la teatru isi vor da seama, se vor prinde, fara sa se fi uitat la trailer, caci este un drepunghi amoros aproape clasic.
Nimic despre dragoste este, de fapt, un spectacol de teatru filmat, chiar s-ar potrivi foarte bine pe scena. Si chiar s-a vazut, sub diverse forme, pe scena. Pe diverse scene.
Florin Piersic jr are un personaj delicios, un personaj pe care in acelasi timp ti l-ai dori drept prieten, dar care iti strica ziua cand ti-e lumea mai draga. Este tipul de persoana delicioasa, spumoasa. spectaculoasa. Paul Ipate, colegul sau „clasic” de scena, partenerul sau in mai multe spectacole, pare a fi total opusul, omul acela calm, la locul lui, serios, care deseori pare rusinat de ce prieten poate avea, chiar daca nu are curajul sa-i spuna direct ca-l deranjeaza. Cu siguranta ati intalnit atatia si atatia prieteni: unul serios, calm, asezat, care are drept cel mai bun prieten unul total opus, unul cu care ati zice ca nu are nimic in comun.
Fara sa fie in vreun fel spoiler, trebuie sa va dezvalui o faza care mi-a atras atentia in film. Personajul interpretat de Florin Piersic jr era extrem de enervat, plin de spume, ca sa zic asa, drept urmare pleaca val-vartej de la munca. Acolo, la lift, intalneste un tip care pur si simplu se hlizea, radea fara motiv. Asa ca incepe sa-l bata, sa se descarce pe el.
La conferinta de presa de dupa film, caci la TIFF s-a lasat cu intrebari, cu remarci, cu comentarii, Florin Piersic jr a spus ca acel personaj poate fi oricine. Ne putem gandi la orice actor, orice vedeta, care ne enerveaza. Daca-l dispretuim pe X, atunci X este cel batut.
Mi-a placut mult ideea, la fel cum mi-a placut mult si finalul. Final care, fie vorba-ntre noi, este specific filmelor. Nu putem avea astfel de finaluri in teatru. Sau putem avea, dar mult mai putin explicit.
Veti aprecia Nimic despre dragoste indiferent de unghiul din care-ti veti privi: este o comedie buna, spumoasa, potrivita pentru a fi vazuta in gasca; este un film indeajuns de profund incat sa te puna pe ganduri, incat sa ramai cu ceva dupa ce ai iesit din sala de cinema; totodata, are personaje indeajuns de bine conturate incat sa poti vorbi despre ele atat pentru modul in care au fost gandite, concepute, scrise de scenarist, cat si pentru modul in care au fost interpretate. Pentru majoritatea acestor lucruri meritul ii apartine lui Florin Piersic jr, in triplul sau rol de scenarist, regizor si actor. Plus cel de producator, evident.
Ce nu am inteles foarte bine, dar misterul face parte din farmecul filmului, este de ce un film turnat in 2014 a aparut abia in 2022 (inteleg amanarea de 2 ani din pricina pandemiei, restul de 6 ani sunt, totusi, greu de explicat, inteles). Insa, cumva, misterul acesta, care se adauga misterului din final, plus misterului legat de acel personaj, au un farmec aparte, aduc un plus acestui film.
Ah, da, imi place de mor si titlul: Nimic despre dragoste este titlul perfect pentru acest film. Mergeti la cinema sa-l vedeti, ca sa va convingeti ca am dreptate.
PS: Nimic despre dragoste are mare, pe poster, un „18+”. Nu stiu daca acest 18+ a venit de la CNC ori daca ideea a fost a producatorilor, insa va spun sincer ca nu mi s-a parut deloc un film atat de … special. L-as recomanda lejer chiar si unor adolescenti de 14-17 ani. Poate sunt eu mai „liberal” ca viziune. Noroc ca nu am copii, zic unii.
Balaur este un film romanesc bazat pe un caz real. Pe mine m-a impresionat nu neaparat din motive cinematografice, cat prin problematica pusa.
Pe scurt, avem o idila interzisa intre elevul Iuliu, de 16 ani, si profesoara lui de religie, care profesoara avea si calitatea de sotie de preot. Deci in dubla sa calitate, profesoara de religie si preoteasa, Ecaterina pacatuieste. Fa ce zice preoteasa, nu ce face preoteasa, intr-o adaptare cinematografica excelenta.
Asa cum am facut si-n cazul multor altor filme, voi scoate intai in evidenta aspectele cinematografice, pentru ca la final sa vorbesc despre problema efectiva pusa in discutie. Aici am 5 aspecte de subliniat:
Octav Chelaru este si el la debutul in lungmetraj. Chiar daca per total, pentru debut, regia lui este buna, are 2 puncte slabe care trag in jos filmul. Nu stiu daca cele 2 puncte trebuie puse in seama lipsei de experienta sau nu, asta ramane de discutat. La acest punct mai am, insa, ceva de subliniat: problema ipocriziei preotilor a mai fost „dezbatuta” si in scurtmetrajul Haine Negre (din 2017), regizat tot de Octav Chelaru.
Incep cu sfarsitul: scena finala este IN PLUS. Nu intru in detalii, nu vreau sa fac spoiler, o veti vedea si va veti convinge singuri. Va dezvalui, insa, ce a spus regizorul la finalul proiectiei atunci cand l-am intrebat de ce a ales acel final: a spus ca MORAL i s-a parut mai indicat. Deci a ales finalul pe considerente morale, nu cinematografice. Inteleg aspectul moral, insa cinematografic filmul s-ar fi terminat PERFECT fara acea scena finala.
Alexandru Papadopol strica filmul. Nu stiu cat e vina regizorului (fie pentru ca l-a ales, in mod gresit zic eu, fie pentru ca nu i-a dat indicatiile regizorale corespunzatoare), insa stiu sigur ca Papadopol nu a aratat deloc ca un preot pe parcursul filmului. E drept, aici poate fi vorba si de subiectivism: eu il vad pe Papadopol drept un actor de comedie. Rolurile neserioase par a i se potrivi. In plus, nu mi s-a parut niciodata un actor maleabil, care sa poata interpreta roluri foarte diversificate. Aici, pur si simplu nu i s-a potrivit rolul. Pe de-o parte, parea a o tine din scurt pe Ecaterina, ea parea ca nu-i iese din vorba, insa pe de alta parte parea moale, nu parea deloc mana forte. Iar atunci cand deschidea gura, cand vorbea despre chestii religioase, nu parea deloc convingator.
O chestie interesanta si deopotriva amuzanta: Balaur este titlul romanesc, insa in engleza titlul este The Higher Law. Regizorul a considerat ca Dragon (traducerea exacta) n-ar avea sens, ca mitologia din spatele cuvantului BALAUR il face intraductibil.
Excelente 3 interpretari: Malina Manovici (in rolul Ecaterinei), Sergiu Smerea (in rolul lui Iuliu) si Richard Bovnoczki (un profesor, coleg de-al Ecaterinei). Excelente toate 3, cu un plus pentru tanarul Sergiu Smerea.
Legat de problema morala, lucrurile sunt foarte complicate. Eu, unul, nu am fost niciodata de acord cu sintagma „fa ce zice popa, nu ce face popa”. Puteti inlocui cuvantul POPA cu PROFA DE RELIGIE. Eu vreau ca preotul (ori profa de religie) sa fie niste exemple. La fel cum imi displac doctorii de plamani care fumeaza. Nu as putea merge la vreunul.
Cine este principalul vinovat de aceasta relatie? Ecaterina sau Iuliu? Ce vina are, in tot acest caz, preotul?
In mod evident nu detin raspunsurile la aceste intrebari. La fel de evident, nici filmul nu da raspunsurile exacte. Insa mi-a placut foarte mult modul in care a fost pusa problema, modul in care a fost ecranizata aceasta intamplare reala.
Balaur este un film foarte bun, care ar fi fost excelent daca avea un actor de forta in rolul preotului si daca se termina inainte de ultima scena. Insa, asa cum am invatat la ora de religie: nimeni nu-i perfect. Nici macar regizorul unui film cu preoti.
Filmul Balaur a intrat in cinematografe in data de 9 septembrie. Eu l-am vazut la TIFF 2022, articolul fiind de atunci. L-am repostat din Google Cache.
Problema de a fi viu a fost primul film vazut in cadrul editiei din acest an a Festivalului Filmului European. Locatia in care a fost proiectat acest film, pe data de 7 mai 2022, a fost Cinemateca Eforie.
Desi pentru multi este irelevanta locatia si data, pentru mine cele 2 sunt esentiale. Chestiunile colaterale intregesc deseori tabloul intr-un mod cat se poate de inedit.
Pentru mine, ca de altfel pentru multi altii, Cinemateca Eforie este o intoarcere in timp. Ideea in sine, de cinemateca, presupunea vizionarea de filme vechi, clasice, alaturi de cinefili inraiti si nu de consumatori de popcorn. Filmele EUROPENE de festival sunt cumva intre, se potrivesc doar partial in peisaj, ca sa zic asa.Continue reading Problema de a fi viu – Festivalul filmului european 2022
NU! – NOPE! este, dupa mine, unul dintre cele mai nereusite titluri de film de care am auzit in ultimul timp. Nu zic, se bazeaza pe psihologia inversa, te indeamna indirect sa mergi la cinema, insa tot mi se pare o idee gresita. Mai ales ca traim in era internetului, asa ca imaginati-va cat de greu va fi sa obtineti ceva cautand NU! pe Google. Ah, da, era sa uit: trebuie sa cautati cu semnul exclamarii daca vreti sa vedeti ceva despre film. Altfel … NU! – NOPE!
M-am luat de titlu in primul paragraf, insa din punctul meu de vedere nu este deloc principalul sau defect. Nicidecum. Insa, dintr-o anume perspectiva, titlul are sens, are logica.
Va dau titlurile originale, in limba engleza, ale filmelor regizate de Jordan Peele:
Get out!
Us
NOPE!
Deci titlul are sens DIN ACEASTA PERSPECTIVA. Unica. Altfel, daca vezi doar NU! – NOPE! si atat nu te vei prinde de ce a fost numit astfel. Ma rog, in general nu te vei prinde ce a vrut sa spuna autorul, dar hei, 90% dintre critici spun despre un film pe care nu l-au inteles ca e bun, ca e psihologic, nicidecum ca e prost.
Acum, va marturisesc ceva ce ar fi trebuit, poate, sa va spuna inca din primul paragraf: imi este extrem de greu sa scriu acest articol. Mai greu decat va puteti imagina. Si nu, nu-mi place sa ma plang, in general repudiez plangaciosii.
Daaar, in acest caz particular, al filmului NU! – NOPE!, problema principala este urmatoarea: parerea mea despre film, avuta la iesirea din sala de cinema, este TOTAL diferita de parerea majoritatii criticilor.
La iesirea din sala de cinema ma intrebam cine si de ce ar putea aprecia acest film. La cald, punctul meu de vedere era ca NU! – NOPE! are fix 2 calitati: faptul ca s-a terminat (desi dupa 130 de minute! o adevarata corvoada) si faptul ca nu va mai continua.
Ambele calitati sunt, de fapt, relative: prima calitate este, de fapt, un defect, caci filmul a durat cu 130 de minute mai mult decat trebuia; iar a doua calitate este falsa, un fake-news, caci din aceste declaratii eu inteleg ca va exista o parte a doua. Din punctul meu de vedere, o adevarata amenintare.
Pana sa continui sa scriu despre film, trebuie sa va arat un clip (romanesc, ce-i drept), al unei persoane pe care NU! o cunosc, dar cu a carei parere rezonez 100%.
Cu siguranta nu este critic, ci un spectator mai experimentat de cinema. Adica fix ce caut eu. Fix ce vreau eu sa aud si sa citesc.
Va invit, chiar va rog, sa urmariti clipul de mai sus ca sa ma scutiti pe mine de o munca. In oglinda, va semnalez 3 cronici pozitive, extaziate de-a dreptul, despre NU! – NOPE! (toate in engleza): The Times, Monocle si Wionews (via Rotten Tomatoes).
Acum, revenind la clipul de mai sus, trebuie sa recunosc si eu cateva calitati subliniate acolo: filmarea si efectele sunt bune (desi, obiectiv vorbind, asteptarile sunt oricum foarte mari in 2022), iar interpretarile actorilor sunt foarte bune (mi-a placut CHIMIA dintre Daniel Kaluuya si Keke Palmer, care in film sunt frate si sora si chiar ai impresia ca ei sunt asa si-n viata reala). Insa ramane o intrebare fundamentala: cat de buna poate fi interpretarea unui personaj dintr-o poveste absurda, ilogica si lipsita de sens? Cu un final absolut tembel (alt cuvant potrivit pe bune ca n-am gasit!). Iar niste filmari bune si o muzica excelenta nu pot salva un film care are un scenariu prost. Cel putin nu in ochii mei.
Da, sunt constient ca NU! – NOPE! va ramane peste ani un exemplu de film cult, apreciat mai mult de crtici decat de public (de mase, era sa zic de pulime, prostime, dar m-am abtinut). Nu este nici primul, nici ultimul.
Si, ca bonus, filmele horror oricum sunt o specie aparte: ei au un public distinct, radical diferit de publicul filmelor normale. Nu stiu cati fani infocati ai filmelor horror cunoasteti ori ati cunoscut, insa credeti-ma pe cuvant: toti pe care i-am cunoscut sunt extrem de ciudati. Imi imaginez, deci, cat de ciudat trebuie sa fie un CRITIC PASIONAT DE HORROR! Ma infricosez doar cand ma gandesc!
Concluzia este urmatoarea: NU! – NOPE! este un film excelent pentru critici si de neinteles pentru o buna parte din public. Eu sunt, de aceasta data, asa cum ziceau candva cei de la BUG MAFIA, (de) PARTEA BUNA! Astept, dupa caz, pietrele ori laudele. Sper, totusi, ca primele sa pice din cer dintr-o farfurie zburatoare in forma de balon cu aer cald (#SPOILERalert!).
NU! – NOPE! a intrat in cinematografele romanesti pe data de 19 august, fiind distribuit in tara noastra de RO Image 2000. Voi mergeti sa vedeti pentru a vedea de care parte a baricadei va aflati!
Despre trup si suflet a aparut in 2017, insa desi a fost pe radarul meu personal in saptamanile aparitiei, contextul mi-a fost cumva nefavorabil. Nu mai tin minte exact motivele, insa am avut o perioada aglomerata, am tot fost plecat, asa ca fara sa am motive anume, l-am evitat. L-am ignorat. Aflasem lucruri bune si foarte bune despre film, sa ne intelegem, asa ca decizia de a-l evita a fost cauzata mai degraba de context.
A rulat si la TIFF 2017, stiu ca a fost sold-out atunci. In mod cert premiul de la Berlin a fost unul dintre factori.
Timpul a trecut, asa ca am auzit tot mai rar despre acest film. Am fost, insa, placut surprins sa aud ca Despre trup si suflet va avea din nou proiectii la TIFF, de aceasta data dupa 5 ani.
Mi-am zis ca or fi motive nu doar comerciale, ci si de natura calitativa. Asa ca in a doua zi de festival, la ora 12:30, am mers la Cinema Victoria cu sperante destul de mari. Prima surpriza placuta: numarul mare de spectatori. Pentru un film care a mai fost la TIFF si care a rulat si in cinematografe, numarul lor era chiar mare. De asemenea, imi amintesc ca a rulat si pe niste platforme de streaming ori chiar in sistem VoD. Altfel spus, cine a vrut sa-l vada a avut posibilitatea s-o faca.Continue reading Despre trup si suflet – TIFF 2022
Nordic Film Festival 3 este a treia editie a festivalului filmului nordic si are loc, in acest an, intre 22 si 25 septembrie, la Cinema Elvira Popescu din Bucuresti. Eu va voi pune mai jos intregul program, anuntandu-va totodata ca voi putea merge doar in prima zi a festivalului. Norocul meu este ca-n acea zi va rula si un thriller, caci eu asociez filmele si cartile nordice cu thrillerele extrem de sangeroase.
Nu stiu la ce va ganditi voi cand vedeti sintagma Nunta ca-n filme, insa eu ma gandesc la multe. E drept, nu-s eu cel mai in masura sa vorbesc despre nunti, nu-s chiar fanul lor numarul unu, dar poate FIX din acest motiv scriu. Daca ma va impresiona PE MINE o nunta este ca si cum un SF ar impresiona un non-fan SF.
Asadar, sa revenim la sintagma Nunta ca-n filme. Pana sa va spun ce inteleg eu prin asta, va dau un hint: ati vazut in vreun film, indiferent ca vorbim despre unul american, unul sud-american, unul frantuzesc ori unul italian, o nunta cu DJ? La toate nuntile din filme vedem muzica live, vedem un cantaret care face atmosfera de vis pentru nuntasi.Continue reading Nunta ca-n filme cu Special Guest Orchestra
Una dintre cele mai cunoscute zicale spune Viața bate filmul! De multe ori așa se întâmplă, scenariile imaginate de mari regizori fiind depășite de contextele de viață care ne surprind de nenumărate ori.
Mulți consideră că anumite aspecte prezentate pe marile ecrane sunt posibile doar prin eforturile reunite a multor oameni pricepuți în domeniu, oameni care analizează fiecare unghi, pun la punct fiecare detaliu, vorbă, ton, pentru ca emoția transmisă să călătorească direct spre publicul din sala de cinema.
Bestia – Beast (2022) este un film decent, nu foarte intens, insa deloc dezamagitor. Livreaza exact ce promite sa livreze, nici mai mult, nici mai putin.
Povestea este simpla si ti se pare ca ai mai vazut-o de cel putin 5 ori: un tata merge impreuna cu cele 2 fiice ale sale in Africa de Sud, adica locul de unde se tragea raposata nevasta si mama. Acolo dau de unchiul celor 2 micute (nu este clar daca este fratele lui sau fratele raposatei sotii, dar cei 2 pareau buni prieteni), persoana care se ocupa cu … anti-braconajul (un om care considera ca viata unui animal, salbatic sau nu, este mai importanta decat cea a unui om; anti-braconierii se ocupau cu … vanarea braconierilor).
In Savana, insa, regele nu este omul, ci leul, asa ca cei 4 au de infruntat o fiara ranita (la propriu): un leu care scapase din ghearele braconierilor, insa care ramasese fara familia sa. Un animal dornic de razbunare, pentru care omul este dusmanul ce trebuie eliminat.
Nu va zic cum se termina totul, nici cine supravietuieste, respectiv cine moare, nici ce alte animale (bipede ori patrupede) mai sunt implicate in poveste, caci toate astea le veti descoperi singuri.Continue reading Bestia – Beast (2022) este un film decent!
Spun din start, inca de la inceputul articolului: eu am vazut filmul Metronom asa cum l-au vazut criticii straini de film. Nu am trait vremurile acelea, Cornel Chiriac si emisiunea Metronom nu-mi spun nimic, iar finala Cupei Davis din 1972 nu-mi starneste niciun sentiment de mandrie. Nu doar ca nu am trait acele 3 finale (cea din 72 a fost doar ultima dintre ele), dar nici mare fan tenis nu sunt.
Pentru mine totul este istorie, chiar daca aceasta istorie este mai importanta, mai relevanta, pentru mine decat pentru un francez, un american ori un britanic. Sunt, deci, indeajuns de obiectiv incat sa pot judeca filmul cu capul si nu cu sufletul, insa indeajuns de implicat emotional incat sa am si niscaiva trairi.
Sambata, 14 octombrie 1972. Ziua a doua a finalei Cupei Davis ce are loc la Bucuresti. Urmeaza meciul de dublu, cel care ar inclina decisiv balanta intr-un sens sau intr-altul.
In aceeasi zi, intr-un apartament obisnuit de bloc din Bucurestiul acelor ani se strang mai multi adolescenti, liceeni de clasa a XII-a. Oficial, pentru un ceai dansant. Neoficial: pentru a se intalni, a bea alcool pe ascuns si a asculta Europa Libera. Acolo se difuza emisiunea Metronom, a lui Cornel Chiriac.
Intalnirea, evident clandestina, sfarseste in beciurile Securitatii. Cine este cel care a turnat, ce anume dorea sa afle Securitatea si cum se termina totul ramane sa descoperiti singuri.
Practic, avem 4 fire narative, 4 povesti care se intrepatrund, de fapt o poveste mare, acaparatoare, si 3 fire narative mai mici, care par a sta in umbra.
Firul narativ principal, cel mare, important, este legat de Securitate si omniprezenta ei in viata de zi cu zi. Aici Vlad Ivanov are (din nou) un rol exceptional, un rol atat de bun incat mi se pare ca acest actor ar trebui ales numai si numai in roluri negative. Serios: care este ultimul sau rol pozitiv FOARTE BUN? Dintre cele negative pot enumera vreo 5 fara sa stau prea mult pe ganduri.
Al doilea fir narativ, dezamagitor de scurt pentru multi, este cel muzical. Cum excelent spunea cineva la finalul proiectiei: se aude prea putina muzica buna in acest film din cauza securistilor. Nu as putea spune ca filmul dezamageste din acest punct de vedere, durata este fix cea … permisa de autoritati. La modul cel mai propriu.
Al treilea fir narativ ar fi trebuit sa fie meciul de tenis. Din pacate, acesta este un pretext, bun doar pentru pozitionarea exacta in timp a actiunii. Nu este exploatat deloc, nu este legat in niciun fel de protagonisti.
Al patrulea fir narativ, surprinzator cel mai lung in afara celui principal, este o idila, o relatie de dragoste intre 2 colegi de liceu (Ana, interpretata de Mara Bugarin, si Sorin, interpretat de Serban Lazarovici). Nu va dezvalui nimic, nu va spun ce decizii iau acestia, insa nu pot sa nu imi exprim dezamagirea vizavi de aceste decizii: chiar daca nu am trait acele vremuri, chiar daca eu judec strict filmul, ca poveste, deciziile acestora, ale amandurora, mi se pare, cu orice ochi le-ai privi, gresite. Ilogice. Ok, niste decizii luate de 2 oameni imaturi, de 2 adolescenti, pot fi gresite. Dar parca nici imaturitatea nu este (nu pare) o scuza buna.
Metronom este, per total, un film excelent, bine construit, bine regizat, bine interpretat. Cateva decizii cheie ale personajelor principale il trag in jos, insa nu cu mult. Cei care au trait acea perioada vor privi cu alti ochi acest film, il vor TRAI cu adevarat intens. Cei ca mine ori strainii il vor trata strict ca pe un film istoric.
Inca nu mi-e clar care dintre cele 2 publicuri mari vor fi mai multumite de film, care il vor aprecia mai mult.
Eu am vazut Metronom la TIFF 2022, la o proiectie in aer liber, in Piata Unirii din Cluj. El va intra in cinematografe candva in toamna. Nu este clar la ce alte festivaluri va mai participa, el la TIFF-ul clujean a venit direct de la Cannes.
Bună, Iulia. Mulțumesc că ai acceptat invitația mea la interviu. Nu este prima dată, chiar dacă de data aceasta interviul va fi mult mai scurt și va fi strict legat de filme. Dar exact ca data trecută, prima oară va trebui sa te prezinți tu.
Cred că am răspuns similar și prima oară. Sunt Iulia Rugină, regizor și scenarist la bază, lector universitar la UNATC ca funcție, cu diverse activități conexe în rest.
Cel mai recent proiect al tău este Ruxx, un serial produs de Mobra Films în colaborare cu HBO România. Spune-ne întâi a cui a fost ideea, cum ai ajuns să regizezi un serial?
Lebensdorf, in limba germana, inseamna „satul vietii”. Chiar daca in mod oficial in film personajul principal este Ducu (interpretat credibil de Mimi Branescu), un scriitor aflat in plina criza a varstei de mijloc, mie personajul principal, punctul central al filmului, este satul Lebensdorf.
Ca sa intelegeti ce este cu acest sat si cum ajunge protagonistul acolo, trebuie sa va mai povestesc un pic: Ducu Dobrescu este un scriitor aflat intr-o criza profunda. Scriitoriceste este intr-o criza de inspiratie, insa criza lui este pe toate planurile. Este in plin divort de Andra (interpretata de Ioana Flora), o avocata de succes, asa ca hotaraste sa plece din Bucuresti tocmai la Berlin, intr-o rezidenta de creatie. Doar ca undeva langa Berlin, in acel minunat satuc numit Lebensdorf locuia o fosta iubire de-a sa din tinerete, Giulia (interpretata excelent de Ana Covalciuc).
Lebensdorf este un loc cu reguli este: un sat locuit de ecologisti, unde sarcinile se impart in mod egal intre toti. Un sat locuit de hipioti, care mananca sanatos (si fara carne, evident), care apreciaza linistea, care au reguli precise inclusiv in ceea ce priveste locul unde poti fuma. Nu va zic mai multe, trebuie sa descoperiti singuri acest sat minunat.Continue reading Lebensdorf (2022)
