Parthenope – un eseu ANTROPOLOGIC despre frumusete si libertate

Parthenope este un film despre care imi vin greu cuvintele. Este ceva ce am savurat, ceva de care m-am bucurat, dar nu este ceva ce pot descrie prea usor in cuvinte. Fiecare are propria definitie a frumusetii si a libertatii, fiecare simte altfel cele 2 concepte.

Frumusetea este in ochii privitorului, insa uneori privim un om sau un obiect printr-una ori prin mai multe lentile. Aici vorbim despre lentilele camerelor de filmat, deci oricat de LIBERI ne-am considera, ne-am simti, oricat de greu de ghidat, de manipulat, ne consideram, tot suntem influentati sa vedem ce vrea regizorul sa vedem.

Pentru ca tot am vorbit despre fotografii si lentile, trebuie sa ma refer acum la termenul de focus. In fotografie, atunci cand in cadru apar mai multi oameni, optiunile sunt diverse: poti sa te focusezi pe unul dintre ei si sa-i blurezi pe ceilalti, poti sa faci sa se vada figurile tuturor ori poti face sa se vada doar cativa. Poti de asemenea sa te focusezi pe ceea ce se vede in spatele lor, marea de pilda, si sa ignori oamenii.

In acest film, peisajele sunt la fel de frumoase precum sunt oamenii. Poate chiar mai frumoase.

Personal, ca absolvent al facultatii de sociologie, focusul meu a fost pe cariera principala a actritei: cea de profesoara de antropologie.

Aici fac o paranteza si povestesc ceva usor amuzant din tineretile mele sociologice. Va voi cita din memorie discursul pe care unul dintre profesorii mei l-a tinut la festivitatea de absolvire a facultatii. Voi pune ghilimele chiar daca citatul nu este exact.

Atunci cand ati intrat la facultatea de sociologie, nu stiati ce este aceea sociologie si ce este acela sociolog. Nu puteati da o definitie clara, desi lumea va tot intreba acest lucru. Dupa primul an, intrebarile au persistat, insa in continuare nu puteati da un raspuns. A trecut si anul al doilea, in continuare nu puteati da o definitie clara. Acum ati terminat facultatea si inca nu puteti da o definitie exacta. Fiti fericiti: sunteti pe drumul cel bun!

In acest film, antropologia este cea buclucasa, cea care trebuie definita. E drept, daca ma intrebati pe mine, antropologia este mult mai usor de definit decat sociologia.

Ma rog, ca inside joke, sociologii spun ca antropologul este sociologul care nu stie statistica. In mod evident, la gluma asta vor rade sub 10% dintre cititorii mei.

Revenind la Parthenope, trebuie sa va spun despre ce este vorba. Parthenope este de fapt numele antic al orasului Napoli. In mitologia greaca, era o sirena (cam asta este, metaforic vorbind, si eroina noastra) ce isi avea templul la Neapolis. Ea se naste in 1950, asa ca ii urmarim parcursul de la nastere pana in prezent.

Parcursul ei se confunda cu transformarile pe care le sufera orasul in cauza. De altfel, nu gresesc cei care considera ca orasul Napoli este de fapt personajul principal al filmului. Eroina este doar un pretext, este o oglinda prin care noi privim de fapt orasul.

Acum ar trebui sa va vorbesc despre oras, insa nu voi face asta. Pur si simplu nu l-am vizitat, desi imi doresc enorm. Este un oras frumos, un oras periculos, un oras sarac, un oras trist, un oras tumultos. Un oras contradictoriu, care il are ca idol incontestabil pe Diego Armando Maradona. Un oras pe care in acelasi timp imi doresc enorm sa-l vizitez si imi doresc sa-l evit. Un oras de care ma tem in aceeasi masura in care ma simt atras de el. Oare voi mai iesi ACELASI din Napoli? Unii s-ar putea intreba daca voi mai iesi viu, ceea ce pana la un punct este cam acelasi lucru.

Paolo Sorrentino este nascut in Napoli, ceea ce este firesc, pentru ca numai un napoletan ar putea face un eseu antropologic al acestui oras.

Da, in titlu am spus ca este un eseu despre libertate si frumusete. Nu am gresit cu nimic. Parthenope, personificarea orasului Napoli, se foloseste de frumusetea ei fizica pentru … a fi libera. Poti fi si frumoasa, si libera, folosindu-te de frumusete pentru a castiga libertate. O libertate autentica sau una iluzorie, asta ramane sa va convingeti voi. Ramane sa stabiliti singuri.

Acum trebuie sa va mai dezvalui ceva. Asa cum eroina se schimba, se transforma radical pe parcursul vietii, la fel ma transform si eu. Va zic acest lucru si din perspectiva filmelor si a modului in care le apreciez. Va voi da exemplul filmului The Great Beauty (La grande bellezza). La vremea lui, atunci cand il vazusem, nu m-a impresionat deloc. Il consideram un film supraevaluat. Un moft intelectual, un snobism al criticilor.

L-am revazut acum, dupa ce am vazut Parthenope, si pot spune ca m-a impresionat. Am ramas socat de modul radical diferit in care l-am privit. De cat de mult m-am schimbat in aceasta perioada (sunt „doar” 12 ani). Un film sec si inutil se transforma intr-un film superb. Ma rog, el nu se transforma, e fix la fel, insa perceptia mea este radical diferita. Eu sunt radical diferit.

Poate peste alti 12 ani le voi considera pe ambele ca fiind filme seci, plictisitoare. In care nu se intampla nimic. Caci intr-adevar Parthenope poate fi vazut si astfel.

Insa oamenilor care il vad asa le spun ceea ce am auzit eu mai demult in legatura cu frumusetea: ea este peste tot, insa nu avem noi timp, chef ori starea necesara sa o privim si sa ne bucuram de ea. Un film frumos, nu bun, nu profund, nu filosofic, nu intens, este un film in care nu se intampla nimic. Cu sau fara ghilimele. Caci daca s-ar intampla ceva, orice, n-am mai avea timp sa admiram frumusetea.

Parthenope este un film frumos, de-a dreptul superb, care pe unii ii impresioneaza in timp ce pe altii ii plictiseste. Este exact ca un tablou expus intr-un muzeu: poti trece rapid, fugitiv, pe langa el, sau poti sta 136 de minute sa-l admiri. Da, atata dureaza. Ceea ce pentru multi este exagerat. Pentru altii e prea putin.

Pentru mine este exact cat ar trebui sa dureze. Frumusetea nu dureaza la nesfarsit.

Mergeti sa vedeti Parthenope. Eu m-am bucurat de el intr-o sala de mall, la o calitate exceptionala a imaginii. Insa poate fi vazut oriunde. Frumusetea poate fi privita oriunde, din orice unghi. Asta daca mai avem timp sa ne bucuram de ea.