Silence: Puterea credintei

Silence: Puterea credintei

 

Subiectul religie este unul controversat. Daca ne uitam atat la ce se intampla in Romania, cat si la ce se intampla in jur, ne dam seama de cat de importanta este religia si astazi. Uitandu-ne strict la tara noastra, pot spune ca nu exista moment mai prielnic pentru lansarea acestui film decat perioada aceasta. E drept, este deja de o saptamana in cinematografe, dar va mai rula alte cateva saptamani. 

Acum, fiind vorba de un film atat de controversat si constient fiind de faptul ca opiniile mele religioase sunt deseori prea radicale, i-am dat cuvantul Anei Marin in privinta acestui film. Ea mai are si avantajul ca este mare fana Scorseze, in cazul meu l-am scos de la suflet de cand a regizat imbecilitatea aia notorie de lup de pe Wall Street. Nici Hugo nu mi-a placut, deci sunt departe de a fi fan de-al sau. Dimpotriva as zice.

Silence este un film despre religie, nu doar despre crestinism – un film lung, greu si plin de momente in care sacrificiu de sine pentru credinta mi se pare dus la extrem, asta fiind opinia unei persoane care sustine ca este dreptul oricui de a nu fi de acord cu mine. Japonia secolului 17, o Portugalie doritoare de extindere isi trimite preotii pentru transformarea locuitorilor insulei în umili slujitori ai bisericii. In aproape 3 ore de pelicula vei urmări calatoria calugarului Rodrigues care ajunge in orient in cautarea mentorului sau, unul dintre preotii plecati la colonizare si ramas in urma evacuarii silite facute de japonezi. Orele petrecute in scaunul cinematografului m-au facut sa ma intreb cine si unde decide ca religia crestina este mai buna decat altele si ce ii da acest drept de a ii obliga pe altii sa imbratiseze cele sfinte? Daca e sa ne uitam in istorie cele mai mari crime, razboaie, nenorociri si distrugeri au avut ca punct de plecare religia. Iar felul in care Scorsese a ales duca povestea ma face sa cred ca a imbatranit si ca isi pregateste teritoriul pentru pasul urmator si isi face niste PR, asa pentru orice eventualitate. Pot sa merg in zona in care omul si sacrificiiile in prima faza pentru credintele sale, iar in faza secunda pentru a supravietui, insa mie personal mi s-a parut ca japonezii, cei care erau de fapt invadatii, au fost cei care au fost tratati ca personajele negative.

Andrew Garfield, pe care s-ar putea sa il stii din Amazing Spiderman 1 si 2 si din Hacksaw Ridge – face si aici un joc bun, desi daca ar fi sa ma iau de faptul ca parul ii este in permanenta proaspat spalat desi el traia in conditii de temnita as zice ca nu a dat chiar 100% pentru pregatirea rolului. De asemenea, spre partea de final mentorul de la inceputul povestii, care este interpretat de un Liam Nielsen extrem de slab si surpinzator de inalt in comparatie cu japonezii minioni – face un rol bun, nu extraordinar – insa figura de poker il ajuta sa fie ca un cub de gheata intr-o galeata de apa calie. Firul narativ este unul extrem de previzibil si surpinzator pentru Scorsese, daca e sa ma intrebi pe mine – o mare fana a lui – tocmai pentru abordarile din afara cutiei pe care le-a avut in alte filme. Este drept ca vei recunoaste stilul lui din unghiurile de filmare si cadrele in care tumultul sufletesc al personalejor sunt facute cu prim planuri sau unghiuri americane – dar, daca e sa compari cu Shutter Island sau The Wolf of Wall Street, clar Silence iese în pierdere. Recomandarea mea este sa vezi filmul daca esti fan al lui pentru a il bifa. Daca insa esti agnostic sau ateu felul in care este tratata religia crestina ca si adevar suprem te va scoate din sarite. Daca esti religios si vei vedea ca japonezii au recurs la tortura pentru a ii face pe iezuiti sa isi renege credinta, nu uita ca ei erau acasa si aveau propria religie veche si antica, iar noi eram invadatorii unei culturi pe care nici in ziua de azi nu o intelegem complet, si apoi apuca-te de judecata.

Acum, eu as mai vrea sa adaug 3 lucruri. Nu o contrazic pe Ana, doar spun trei lucruri din perspectiva proprie:

1. Ateul din mine nu va intelege niciodata de ce unii se bucura atunci cand conving pe altul ca religia proprie este cea mai tare. Presupunand ca vorbim de un om pasnic, care nu vrea sa-l omoare pe celalalt ori sa-l tortureze pana-si schimba religia, tot nu voi intelege de ce un om isi poate gasi satisfactia in a-l converti pe un altul la religia sa. Un om, mai multi oameni, o comunitate. Refuz sa inteleg de ce.

2. Subiectul religios nu ii este strain lui Scorseze. Ana a adus aminte de Shutter Island, dar pe mine acest film m-a dus cu gandul la Ultima ispita a lui Iisus. Va recomand sa vedeti acest din urma film si sa gasiti singuri asemanarile.

3. Majoritatea filmelor facut de americani cu japonezi au un punct comun: japonezii sunt inapoiati, cruzi, inumani, reci, lipsiti de scrupule. Culmea, in filmul Silence sunt ironizati, laolalta, japonezii de rand, cei care sufereau (crestinii prigoniti), alaturi de conducatori, de tortionari (ce cuvant nimerit). Ei, japonezii, chiar si cei crestinati, de fapt nu au fost capabili sa inteleaga pe deplin religia crestina, reinterpretand-o. Dandu-i alt inteles. Chiar si infatisarea parintelui Ferreira, interpretat hai sa zicem dubios de Liam Neeson, mi se pare ca avea ca scop tot denigrarea japonezilor. Uitati cum l-au transformat, cum a ajuns el. Identic in cazul fostilor sai discipoli, personajele principale.

Sa trag si o concluzie: ma bucur ca Silence nu a luat Oscarul. Dumnezeu, cel care lucreaza prin oameni, indiferent de numele sau, a impiedicat acest sacrilegiu, aceasta blasfemie. Si nu o zic peiorativ, chiar nu trebuia sa se intample acest lucru, ca mine gandind atat ateii, cat si credinciosii care au vizionat acest film.

Silence: Puterea credintei (asa a intrat la noi) este in cinematografe din 17 martie, fiind adus in Romania de Freeman Entertainment. Salutari CINEMILE si total ATEE tuturor!

3 thoughts on “Silence: Puterea credintei”

RaspundE-MI-L

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.