Trei kilometri pana la capatul lumii – TIFF 2024
Trei kilometri pana la capatul lumii este o poveste despre inapoiere, despre lipsa de curaj, despre coruptie, despre „intelegeri” si despre homofobie (care cumva surprinzator pentru mine este abia la final). Da, homofobia este in categoria „si altele”, ea poate fi inlocuita cu orice altceva.
Adi este un adolescent de 17 ani din localitatea Sfantu Gheorghe din Tulcea. Familia lui face eforturi sa-l tina la liceu la Tulcea, insa vacantele si le petrecea acasa. Urma sa dea la Academia Navala din Constanta, dar nu e clar cand (anul acesta? la anul?). Venind in sat intr-una dintre aceste vacante, este „surprins” sarutandu-se cu un turist („unul de la Bucuresti”), asa ca este „pedepsit”, primind o „severa corectie fizica”. Cuvintele imi apartin, insa mi se pare ca exprima cel mai bine opiniile satenilor.
Tot ce vedem in film este reactia comunitatii vizavi de acest subiect. Adi nu mai conteaza, el intra intr-un con de umbra, intr-un plan secund. Ce vrea el, ce crede el, ce simte el devin lucruri irelevante.
Filmul se reduce la „Adi a fost batut pentru ca este diferit”, iar familia lui face orice, absolut orice, ca sa-l indrepte. Nu o spun direct, dar pentru ei „devianta” lui Adi este mai grava decat fapta batausilor lui.
Aici este vorba despre homosexualitate, dar ar putea fi orice. Absolut orice. El este diferit, a fost batut ca este diferit, asa ca daca faptasii vor fi pedepsiti va afla tot satul ca el este diferit. Si asta ar putea fi o problema. Ar putea fi ceva grav. Pe langa acest aspect, tatal batausilor are pile, asa ca nu trebuie suparat. E om rezonabil, nu vrea mult, vrea doar ca ai sai copii sa scape.
Ceea ce vedem pe marele ecran nu este nici socant, nici absurd, nici nou. Este o realitate pe care o cunoastem deja, o realitate atemporala, o realitate plasata geografic oriunde in Romania.
De aici deriva atat marea calitate a acestui film, cat si marele sau defect: noi nu vedem „taranul” din Sfantu Gheorghe, nu vedem nimic local, ci vedem taranul generic din Romania care a fost plasat in Sfantu Gheorghe (cel din Delta din motive stilistice. Acolo sunt peisaje mai faine, acolo iesea mai bine filmul. Dar e acelasi taran din Olt, din Iasi, din Cluj ori din Timisoara (desi atunci cand vrei sa arati inapoierea, ca regizor e bine sa eviti Ardealul si sa te duci undeva cat mai in sud).
Interpretarile sunt solide, chiar daca parca prea cliseice. Valeriu Andriuta este seful politiei, un politist de la sat pe care l-am tot vazut in filmele romanesti. Un Garcea de la sat cu toate cliseele si prejudecatile inmagazinate in el. Se comporta exact cum te-ai astepta sa o faca, nu se abate niciun milimetru. Bogdan Dumitrache si Laura Vasiliu sunt foarte credibili in rolul parintilor lui Adi, niste oameni care nu inteleg lumea in care traiesc, care considera homosexualitatea ca fiind o boala (ce poate fi tratata cu preotul).
Adrian Titieni este preotul, parca prea sters fata de cum eram eu obisnuit. Preotul pare a face exact ce i se cere, nu iese cu nimic in evidenta. Rolul i se potriveste, pacat ca personajul este gandit mult prea sters (ma rog, asa este scenariul).
Caci intr-adevar, personajul principal este personajul colectiv numit satul. Fiecare personaj (cu exceptia lui Adi si Ilincai, prietena lui cea mai buna) pare o particica a acestui personaj colectiv. Adi este corpul strain, este cel care trebuie fie disciplinat, fie eliminat din peisaj. Eliminarea inseamna de fapt izgonirea (pe modelul Romeo), optiunile fiind Constanta, Bucuresti sau o manastire (pe modelul Ofeliei).
Daca ar fi fost american, regizorul Emanuel Parvu ar fi gandit aceasta poveste ca pe o serie. Aceasta prima parte ar fi fost perspectiva satului, perspectiva exterioara. Continuarea ar fi trebuit (ar trebui) sa fie perspectiva interioara, cea in care aflam mai multe despre Adi, despre acel „turist”, despre cum recepteaza el tot ce se intampla in jurul sau. Norocul nostru ca Emanuel Parvu nu este american, caci acea perspectiva interioara a lui Adi ramane la latitudinea imaginatiei noastre.
Tot aici trebuie sa mai subliniez un lucru: scena in care Adi este legat de parinti pentru ca preotul „sa-l sfinteasca” este un fel de exorcizare soft. Una prea scurta, prea putin intensa, deloc memorabila. Nu inseamna ca „Protectia Copilului” ar trebui s-o ignore, va las pe voi sa descoperiti ce efecte are ea in poveste.
De asemenea, Trei kilometri pana la capatul lumii pare un film mai interesant si mai ofertant pentru strainii. Noi traim zi de zi aceasta realitate. Nu ni se pare nicicum. „E cum e”.
Per total, Trei kilometri pana la capatul lumii este un film bun, care parca nu-si atinge tot potentialul. Este prea cuminte, prea cliseic, prea general. Pare a se adresa prea mult strainilor, ignorand parca ostentativ publicul romanesc.
Trei kilometri pana la capatul lumii a intrat de ieri 11 octombrie in cinematografie, fiind distribuit in Romania de Independenta FILM.
ps: Trei kilometri pana la capatul lumii a rulat si la TIFF 2024. L-am ratat atunci, am asteptat pana-n octombrie sa-l vad. Inteleg ca la TIFF a rulat in Piata Unirii, deci tot intr-o locatie usor improvizata. Eu l-am vazut la Sala Auditorium de la Muzeul National de Arta a Romaniei. Ideea este ca sunetul a fost usor problematic si NU din cauza salii. Ideea este simpla: pentru mine, principala calitate a sunetului unui film este ca acesta sa fie inteligibil. Sa inteleg ce spun actorii. Glumeam cu cativa prieteni dupa film: la Cannes a luat premiu pentru ca acolo a rulat cu subtitrare. Inteleg ideea de sunet realist, sa auzi mai tare sunetele din jur decat ce vorbesc actorii, insa pana la un punct. Da, acesta este tipul de film la care unul ca mine isi dorea subtitrare. Din romaneste in romaneste.
Be the first to leave a reply