Povesti din bucatarie – La Cocina

Povesti din bucatarie – La Cocina este un „restaurant drama” (daca exista court room drama, de ce n-ar exista, ca gen cinematografic distinct, si restaurant drama?) excelent. Spun din start: este unul dintre putinele filme in care Rooney Mara nu m-a enervat. As zice chiar dimpotriva.

Restaurantul in care se petrece totul se numeste The Grill si se afla in New York. In bucataria acestui restaurant este un adevarat Turn Babel sau, ca sa citez unul dintre criticii americani: un fel de ONU. De altfel, unii dintre ei sunt strigati dupa tara de provenienta. „I’m Dominican, not mexican” tot repeta una dintre chelnerite, cea mai recent sosita.

Personajele principale sunt Pedro si Julia, care avusesera o aventura in urma careia Julia ramasese gravida. Desi acolo in bucatarie nu este niciodata liniste, avand in vedere ghiveciul etnic de acolo ar fi imposibil, echilibrul si asa precar este rupt de disparitia unei sume din casa de bani (in jur de 800 de dolari). Suma era exact cat avea nevoie Julia pentru a face avort, drept urmare spre ei 2, in special spre Pedro, se indreapta toate suspiciunile.

Daca veti merge la cinema veti descoperi intreaga ierarhie din bucatarie, il veti descoperi pe bucatarul-sef (pe CHEF), il veti descoperi pe patron si veti vedea cum se termina totul.

Filmul Povesti din bucatarie – La Cocina este adaptarea cinematografica a piesei de teatru The Kitchen (Bucataria), scrisa de Arnold Wesker in 1957. Pentru mine, spectator constant de teatru, era evidenta teatralitatea acestui film. Probabil m-as bucura mult mai mult de o varianta teatrala. As resimti-o mult mai intens. Ecranul functioneaza aici ca o bariera, ca un obstacol.

Acum ajung la partea mea preferata, cea extra-cinematografica. Nu am vazut mult laudatul The Bear, disponibil la noi pe Disney+, insa recunosc ca am fost deseori curios in legatura cu bucatariile marilor restaurante. Eu merg destul de des la restaurante, foarte des la din acelea mici si ieftine, mai rar la cele scumpe, dar nu le exclud, insa de fiecare data sunt un client normal. Nu sunt fitos, insa sunt gurmand, asa ca am tot timpul o comanda serioasa, deloc ieftina. Ce se intampla in spate ramane un mister, singurele mele contacte cu bucatariile restaurantelor fiind prin intermediul filmelor.

Am incercat sa ma pun in pielea vreunui personaj, insa nu am reusit, asa ca m-am imaginat in pielea … mea, un banal client al acelui restaurant. Oare cum se simteau clientii din acel restaurant, mai ales la final, cand scandalul parasise bucataria si ajunsese inclusiv la mese? Oare cum se simtea PANA ATUNCI scandalul de la mese? Oare se simte tensiunea? Oare poti ascunde chiar complet certuri de genul?

Evident, m-am intrebat ce se intampla in bucatariile restaurantelor pe care le frecventez. Daca am fost intr-un restaurant cand o astfel de cearta avea loc. Imi place sa cred ca nu, dar nu pot baga mana-n foc.

Ca intrebare generala, obiectiva, ma intreb cat de valabila a ramas un text scris in 1957. Problema „globalizarii” se pune la fel in 2024 cum se punea in 1957? Problema se pune la fel in SUA si in Romania? Nu conteaza natiile, daca la noi sunt asiatici si nu latino-americani e mai putin relevant. Sau este relevant?

Eu va invit sa mergeti sa vedeti Povesti din bucatarie – La Cocina la cinema. Va las pe voi sa descoperiti de ce filmul este alb-negru. Nu vreau sa ma pronunt in aceasta privinta, exista explicatii, interpretari, pe care prefer sa nu le comentez. Personal, prefer oricand un film color, iubesc culorile, iubesc povestile colorate, insa ca iesire din zona de confort un film alb-negru, atunci cand non-colorizarea este justificata artistic, este ceva ce pot aprecia. Cum s-a intamplat in acest caz.