Drive my car – Les Films de Cannes a Bucarest 2021
Drive my car este ecranizarea povestirii omonime scrise de Haruki Murakami, povestire ce face parte din volumul Barbati fara femei (Men Without Women). Desi am citit mai multe carti de-ale lui Murakami, pe acesta nu am apucat s-o lecturez, drept urmare nu voi putea face comparatia carte-film.
Unica observatie este o intrebare: cum de o povestire scurta a fost ecranizata intr-un film de 3 ore? E ceva care nu se pupa aici, ceva care da eroare la mine.
Altfel, pana sa va vorbesc despre film, trebuie sa va spun 2 vorbe despre Murakami. Ca sa incep direct, voi afirma ca filmul m-a dus din start cu gandul la Murakami, desi pana sa ies din sala de cinema nu stiam ca este o ecranizare dupa Murakami. Sa ne intelegem: am citit doar 3 carti de-ale lui, lectura autorului japonez incepand-o cu ultima sa carte, Pur si simplu despre muzica.
Nu intamplator vorbesc despre aceasta carte, caci pentru mine filmul Drive my car MI-A SUNAT ca un film de Murakami. Este ceva ce am auzit, ce am simtit, fara sa pot explica in mod convingator.
Drive my car ne spune povestea unui actor si regizor de teatru, Yusuke Kafuku, care este nevoit sa treaca peste pierderea sotiei. La 2 ani dupa moartea acesteia, el accepta sa puna in scena tocmai la Hiroshima celebra piesa Unchiul Vania, de Cehov. Acolo o va intalni pe Misaki, o soferita pusa la dispozitie de gazde pentru a-l duce si a-l aduce zi de zi de la locuinta sa pana la noul sau loc de munca.
Aici trebuie sa explic anumite lucruri, sa detaliez cateva aspecte relevante.
Incep prin a va vorbi despre inceput, despre relatia sa cu sotia. Era o relatie atipica, sotia era si ea scriitoare, insa relatia dintre cei 2 nu functiona la parametri optimi din cauza unei drame din trecut peste care nu reusisera sa treaca. Moartea sotiei a fost, practic, a doua drama prin care el a trebuit sa treaca, de aceasta data singur.
Atunci cand primeste oferta de a pune in scena la Hiroshima celebra piesa a lui Cehov, i se impune prezenta unui sofer. Aici el face un prim compromis, unul absolut necesar nu doar tehnic, altfel ar fi ratat contractul, cat si sufletesc.
Candva vorbeam cu un amic, acesta spunandu-mi ca locuinta si masina sa sunt locuri la fel de personale, drept urmare nu primeste pe oricine acolo. Este vorba despre o initimitate unde nu ar trebui sa aiba acces oricine. Ma rog, discutia era despre persoanele care accepta sa faca UBER, el comparandu-i pe acestia cu persoanele care isi inchiriaza o camera. Din punctul lui de vedere, masina personala este o casa mobila, o casa care se plimba dintr-un loc intr-altul, unde esti nevoit sa permiti altor oameni sa vada ce se intampla.
Personajul filmului Drive my car pare a gandi la fel si chiar mai mult decat atat, pentru el drumul cu masina era cumva sfant. El ceruse organizatorilor, gazdelor, sa locuiasca la 1 ora de teatru, pentru ca in acea ora sa isi poata repeta textul. Acest ritual al lui este alterat de prezenta unui strain, unui intrus, pe care el este nevoit sa-l accepte.
Cine este Misaki, soferita repartizata, ce drame ascundea aceasta si cum evolueaza relatia dintre ei ramane sa descoperiti singuri. Ce va pot spune, fara sa fac spoiler, fara sa va afectez placerea de a vedea filmul, este ca mai mult de jumatate din actiune se petrece acolo, in masina. Nu as putea spune ca este un road-movie, caci nu DRUMUL in sine este o locatie importanta, ci MASINA. Este exact cum spuneam eu mai sus, citand un prieten, masina este la propriu o locuinta mobila.
Nu intru in discutia teatrala legata de textul lui Cehov, va las pe voi s-o savurati singuri. Daca n-ati citit ori n-ati vazut pana acum vreo montare, sa stiti ca nu este timpul pierdut. Unii recomanda chiar sa citesti textul cehovian inainte pentru a intelege pe deplin acest film.
Fara sa ma refer efectiv la Unchiul Vania, mi se pare interesanta imbinarea aceasta culturala. Ca sa fiu mai exact, este interesant de vazut ce intelege un roman din interpretarea unui japonez a unei piese rusesti clasice. Un amalgam cultural extrem de atragator, din punctul meu de vedere. Evident, puteti inlocui roman cu italian, cu englez, cu american ori cu francez, ca tot a fost premiat acest film la Cannes.
In final, trebuie sa ma intorc la Murakami, pentru ca discutia mi se pare interesanta. M-am asteptat sa vad un roman de-al sau ecranizat, nu o nuvela. Insa filmul Drive my car mi-a facut din nou pofta de Murakami, de stilul sau, de personajele sale, de ritmul sau.
Totodata, vreau sa spun si aici „gluma” (cu un sambure de adevar) legata de Nobelul ratat de Murakami: norocul meu ca nu l-a luat, caci altfel as fi fost nevoit sa admit ca am citit un castigator de Nobel. Ca s-o spun altfel, el n-a luat Nobelul, dar ecranizarea unei povestiri de-ale sale este foarte apreciata de catre cinefili. Ma rog, sunt convins ca ar fi preferat Nobelul, cu premiul aferent, insa nu a depins de el.
Drive my car este per total un film excelent, care se adreseaza cu precadere pasionatilor de teatru si celor care l-au citit pe Murakami. Plus, bineinteles, celor care lucreaza efectiv in lumea teatrului. Pe primele 2 le bifez, poate din acest motiv mi-a placut atat de mult.
Drive my car a fost vazut in cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest 2021. Nu cred ca va intra si in circuitul normal al cinematografelor, dar poate avem noroc si va ajunge pe una dintre platformele de streaming. As paria pe TIFF Unlimited, acolo pare a se potrivi cel mai bine in peisaj.
The duci și la The Worst Person in the World? Asta-i singurul pe care îmi pare rău că-l ratez din pricina pandemiei.
Nu e in programul meu initial. Dar programul a fost dat peste cap, ca filmele au fost devansate si trebuie sa aiba 30% din sala ocupata, nu 50%. Asa ca poate refac programul pe weekend si na, poate-l prind.
OK! Ținem pumnii să se alinieze planetele. 🙂 Mi-ar plăcea să aflu dacă ți-a plăcut.