Loredana Costina despre Patrick

Marti am fost sa vad filmul Patrick, la Elvira Popescu, alaturi de o amica avocata, Loredana Costina, o persoana care acum niste ani scria recenzii de film pe blogul unui amic. Desi nu mai practicasem de ceva timp metoda „pune-l pe altul sa scrie”, cumva si din mandria de a nu recunoaste ca altii scriu mai bine decat mine, de aceasta data propunerea a venit in sens invers: Loredana m-a intrebat daca nu vreau sa scrie ea articolul. Am simtit ca are ceva interesant de spus, ca articolul ei va fi evident mai bun decat articolul meu (care-n momentul acela nu exista).

La final voi scrie 2 randuri si despre perspectiva mea asupra filmului Patrick. Momentan ii dau cuvantul Loredanei.

Emil Calinescu Loredana Costina avanpremiera Patrick — Alaturi de Loredana, pe terasa de langa Cinema Elvira Popescu.

Marți am fost la cinema Elvira Popescu, unde zilele acestea rulează filmul Patrick, o producție Belgia – Olanda, lansat în 2019.

În ultimii ani nu citesc recenzii despre filmele pe care urmează să le văd, dar dacă aș fi făcut-o, aș fi aflat că părerile oscilează de la „Un film inutil” la „O capodoperă”.

Cum mi s-a părut mie?
Ca o poezie de Bacovia într-o zi proastă.

Stați, că explic.

Patrick e, deopotrivă, la 38 de ani ai săi, un copil care încă locuiește cu părinții, un artist genial, un om care încearcă să proceseze pierderea tatălui, un om care caută dragostea și unul care încearcă să gestioneze afacerea familiei: un camping de nudiști, în timp ce caută un ciocan pe care l-a pierdut. Sună absurd. Într-un fel, chiar așa este.

Mie filmul mi-a amintit de zilele lungi de vară petrecute în vacanțele de familie cu cortul, într-un camping de la malul mării, de taclalele și dramele de pe banca din fața blocului, de discuțiile lungi de la masa din bucătărie a părinților mei despre ce o să fac în viață, de toate crizele existențiale de la minunata vârstă de 30+, ale mele și ale prietenilor, de sentimentul speranței și de acea senzație pe care o mai am uneori că încă, poate, am toată viața înainte, dacă pot să învăț să accept ceea ce e și să mă desprind de ideea a ceea ce ar fi trebuit să fie.

Toate astea pe fundalul unei povești oarecum absurde, pentru că Patrick ar putea fi numit și „Omul în căutarea unui ciocan”, pe fundalul unui camping de nudiști, cu personaje complet dezbrăcate în 90 din cele 97 de minute ale filmului.

Dar, dacă nu sunteți pudici și nici nu credeți că un film bun e doar un blockbuster, mergeți să îl vedeți.

Patrick e genul de film cu tot potențialul din lume să fie un alt film care se vrea artistic, dar la care, pentru a folosi o expresie neacademică, se scorojesc pereții de plictiseală. Și totuși, ratează magistral plictiseala și te ține aproape cu sufletul la gură.

La final, m-am trezit îndrăgindu-l pe Patrick, deși am râs de el tot filmul și am rămas cu vorbele unui alt personaj:

„Uneori, pentru a obține ceea ce vrei trebuie să nu mai vrei ceea ce vrei.”

Mergeți la Patrick fără să vreți să fiți impresionați. Și s-ar putea să vă impresioneze.

Nu stiu de ce Loredana s-a oferit sa scrie despre acest film, insa trebuie sa recunosc faptul ca habar n-aveam ce sa scriu. Patrick este tipul de film pe care il apreciez si-l detesti in acelasi timp, tipul de film despre care poti scrie pagini intregi cu chestii negative, dar si pagini intregi de elogii. Tipul de film despre care, insa, ORICE ai scrie, simti ca n-ai spus tot, simti ca ai fost nedrept, fie intr-un sens, fie intr-altul.

Pe scurt: Patrick este tipul de film despre care scrii fie pe loc, din instinct, fie iti vor veni foarte greu cuvintele. Drept urmare, Loredana mi-a cam citit gandurile (o fi intuit ca habar n-am ce sa scriu?). Poate are legatura cu meseria de avocat, nu stiu :))

Patrick a aparut in 2019, insa la noi ajunge cu 2 ani intarziere. Ca premii, a fost premiat anul trecut la TIFF-ul autohton pentru cea mai buna regie.