Povestea unui pierde-vara mi-a placut la a doua vizionare

Prima oara am vazut Povestea unui pierde-vara la TIFF. Nu stiu de ce, venisem cu niste asteptari foarte mari, poate pentru ca ma impresionase productia Doua Lozuri. Da, consider ca Doua Lozuri este printre cele mai bune comedii vazute in ultimii ani.

E drept, si aici imi recunosc slabiciunea, imi recunosc micul meu defect, sunt foarte sensibil la ce se intampla in jurul meu. La cum se comporta colegii mei spectatori.

Prima oara am vazut filmul la TIFF 2018, in fata unui public hai sa-i spunem elitist. Foarte pretentios. Abia daca s-au auzit cateva rasete. Ma rog, poate am nimerit eu langa fitosi, cine stie.

Am scris acest articol. Parea din el ca mi-a displacut profund filmul. Ca este profund inutil. Ceea ce, pana la un punct, este. Este un meci de 0-0, in care totusi se intampla ceva.

Si, totusi, desi il vazusem si ~~imi displacuse~~ ma dezamagise, desi ezitam sa-l recomand, am hotarat sa-l revad. Stiind ce se intampla, cum se termina, m-am concentrat (era sa zic focusat) pe dialoguri, pe cele 3 personaje (in special Petru, profesorul de matematica) si, mai ales, pe umor. M-am dus hotarat sa ma bucur de o comedie, chiar daca actiunea filmului stiam ca nu duce nicaieri.

Si, contrar asteptarilor mele, daca te duci la el fara absolut nicio pretentie, cu gandul ca urmeaza sa razi si atat, filmul presteaza foarte bine.

Iar legat de umor, credeti-ma, conteaza si alaturi de cine vezi filmul. Daca-l vezi alaturi de niste oameni veseli, care rad cu gura pana la urechi, vei rade si tu alaturi de ei. Rasul este contagios, oricat de ciudat vi s-ar parea sintagma.

Poate era si starea mea diferita, poate la TIFF vazusem prea multe filme serioase si nu ma putusem bucura de o comedie.

Nu zic, tot comedie cu frana de mana trasa mi se pare. Pudica. Nu auzi o injuratura nici macar cand personajele sunt extrem de nervoase. Desi in multe momente este atat de romaneasca, din acest punct de vedere este un film atat de … neromanesc.

Da, mi-as fi dorit alt final, alta desfasurare. Un personaj principal care sa se schimbe mai mult. Mai coerent. Mai concret.

Mi-as fi dorit si personajele de langa el, ceilalti 2 prieteni, mai bine conturati. Pe Andi mai ales, actorasul ratat, pe care mi l-as fi dorit mult mai bine conturat. El era acolo doar sa faca act de prezenta, in rest nu aflam prea multe despre el.

Nu revin asupra discutiei legate de actori, in special de alegerea lui Papadopol. Raman la parerea ca un alt actor ar fi fost mai potrivit. Si acum, la a doua vizionare, mi s-a parut ca rolul l-a incomodat destul de mult. Nu era deloc natural. Un rol greu, dificil, total diferit de felul sau de a fi si de rolurile de pana acum. O fi si chestie de gusturi, nu zic nu.

Altfel, exista persoane care se regasesc in acest film, in special in personajul Petru. Generatia de 35-40 de ani, care nu-si regaseste locul, care nu stie ce vrea. Persoane care nu fac nimic si carora li se intampla lucruri doar pentru ca ceilalti din jurul lor actioneaza: ei stau si asteapta sa le pice lucruri din cer. Da, pentru ei este acest film. Eu, unul, nu m-am regasit in el, dar asta nu este deloc un lucru rau. As zice dimpotriva.

Povestea unui pierde-vara este, per total, o comedie decenta. Aproape buna. I-ar fi trebuit un sens, un deznodamant, si poate ar fi trebuit sa fie mai curajoasa. Mai putin pudica. Dar e ok si asa.

Legat de cele 2 articole ale mele, aparent contradictorii, sa stiti ca fiecare este la fel de adevarat. Este vorba despre niste detalii (o starea mea usor diferita si persoanele alaturi de care am vazut filmul) care au schimbat, unii spun ca radical, perceptia.

De fapt, totul se reduce la intrebarea Cu ce pretentii te duci sa vezi Povestea unui pierde-vara? La ce te astepti?