Sa nu ucizi este un film APROAPE util, dar prea romanesc

Despre filmul Sa nu ucizi pot fi scrise foarte multe lucruri. Toate acestea eu le-as imparti in 2 mari categorii: ce ne spune filmul si ce NU ne spune filmul. Din pacate, lucrurile din a doua categorie sunt mai multe. Si voi incepe cu ele.

Asadar, desi toata lumea a auzit de celebra ancheta jurnalistica privitoare la dezinfectantii din spitale, filmul nu este deloc ecranizarea acelei povesti. Nu este despre cum s-a aflat si cum au cazut diverse capete, la propriu si la figurat, in urma acelei anchete. Nu aflam nimic din dedesupturile acelei investigatii. Nu aflam, deci, nimic nou.

Filmul imi pare, de fapt, un prequel al acelei povesti.

Un doctor, Cristian Badea, constata ca dezfinectantele, biocidele, sunt diluate. Declicul, momentul care l-a pus pe ganduri, este unul tragic: un pacient de-al sau, un copil, a murit. Constatand ca bacteriile pe care acesta le avea la deces erau unele pe care copilul nu le avea la internare, medicul hotaraste sa faca o mini-investigatie pe cont propriu. Din pacate, in aceasta investigatie nu are pe nimeni de partea sa. Tot filmul este despre piedicile pe care sistemul, pe de-a-ntregul, le pune. Vedeti exact cine-l ajuta si cine nu si cum ajunge Cristian Badea un proscris. Vedeti exact cum se termina totul, cum sfarseste Cristian Badea din punct de vedere profesional, personal si mai ales psihic.

Partea buna a filmului este ca-ti arata un sistem bolnav din perspectiva cuiva din interior. Din perspectiva unui medic deloc perfect (mini-spoiler: medicul Cristian Badea luase bani pentru operatia in urma careia copilul a murit). Nu stiu daca vei empatiza cu el, unii s-ar putea ca, dimpotriva, sa empatizeze cu ceilalti, cu profesorul, cu asistenta sefa, cu ziaristii … Cert este ca-ti arata o perspectiva, te pune sa gandesti. Da, pe parcursul intregului film fix asta am facut: m-am pus in pielea personajelor, intrebandu-ma ce as face dac-as fi in locul lor. Nu doar in locul medicului viteaz, cu sau fara ghilimele, ci si in pielea celorlalte personaje.

De exemplu, o chestie dubioasa, pe care eu, unul, as fi evitat-o, este cea legata de modul in care traia medicul: era casatorit, dar traia inca cu maica-sa. O chestie care, pe de-o parte, il poate pune intr-o lumina nefavorabila, incomplet maturizat, prea sarac sa locuiasca singur, ori dimpotriva, in ochii unora ar putea fi un om sensibil, care n-a vrut sa-si lase mama singura (nu se spune nimic despre tatal medicului, putem presupune fie ca parintii lui erau despartiti, fie ca tatal incetase din viata).

Da, Cristian Badea este un personaj pe care in limbajul uzual al presei l-am numi controversat. Unii-l vor iubi, il vor aprecia, altii vor uri, ii vor scoate-n evidenta defectele. E clar ca n-o sa lase indiferent niciun spectator.

Totodata, filmul Sa nu ucizi ne mai spune ceva: o parte din vina, este de discutat cat de mica, o are si publicul, beneficiarii directi ai actului medical. Scena care m-a cutremurat cel mai mult din tot filmul este cea in care medicul Cristian Badea se duce in vizita la familia indoliata. Mortul era in casa, in mod traditional (oribila traditie, daca ma intrebati pe mine), iar parintii indoliati par ca-si privesc resemnati soarta. Asa a vrut Dumnezeu. Nimeni nu-i de vina…

Se opun chiar unei autopsii, argumentul fiind acela ca autopsia oricum nu le va aduce inapoi copilul. Pentru ei, miza este inexistenta: razbunare? Daune? Nimic nu conteaza. Doar sa aiba liniste si energie sa-si creasca celalalt copil.

Si, de fapt, aceasta este marea problema a filmului Sa nu ucizi: lipsa unor solutii. Americanii exceleaza, in sens invers, la asa ceva, avand o pasiune pentru ideea de eroi si super-eroi. Orice problema, oricat de dificila, la ei are rezolvare. Romanii, in sens contrar, exceleaza si nu doar in cinematografie la a nu rezolva probleme. Pun intrebari, te fac sa gandesti, dar nu indica solutiile de rezolvare. Problema este ca nici nu le cauta.

Cu riscul de a face spoiler la acel film, trebuie sa mentionez pelicul Pororoca. Acolo nu vorbim despre un copil mort, ci despre unul disparut. Doar ca filmul nu este despre cum niste oameni cauta si intr-un final gasesc copilul, mort sau viu, ci despre cum o familie se destram in urma acestui cumplit eveniment. Emblematice mi se par si reactiile celor din jur. In America, atunci cand copilul unor vecini dispare, ceilalti (nu toti, dar o parte) vor da o mana de ajutor, isi vor folosi relatiile si cunostintele astfel incat acel copil sa fie gasit. Reactia lor va fi Si noi cum putem pune umarul la aceste cautari? In Romania, atunci cand afla ca a disparut un copil de la niste vecini, oamenii vor zice: Saraca mama … ce-o fi in sufletul ei? Ce putem face ca sa o consolam? 

Fix la fel este si Sa nu ucizi: semnalam problema, punem in mod corect perspectiva, dar nu dam solutii. Nici macar nu le sugeram.

Altfel, strict cinematografic, nu prea am multe sa reprosez filmului. Poate doar finalul, care nu e un repros neaparat la adresa filmului, cat este la adresa mea: pur si simplu multe aspecte de acolo nu le-am inteles. Dar poate-s eu defect, cine stie?

Sa nu ucizi are intentii bune, dar are marele defect de a fi prea romanesc, atat ca poveste, cat si ca punere in aplicare. Sunt multe scene tipic romanesti, pe care as fi preferat sa nu le vad. As vrea sa spun si ca este un film util, dar fraza nu are fi complet adevarata. Este util, dar ar fi fost de zece ori mai util daca macar sugera cateva solutii. Altfel, este un fel de furtuna intr-un pahar cu apa, caci bune zicale mai au romanii.

Sa nu ucizi intra de astazi, 1 martie, in cinematografe, fiind distribuit in Romania de RoImage 2000 si Idea Film Distribution.

3 thoughts on “Sa nu ucizi este un film APROAPE util, dar prea romanesc”

  1. Eh, ar trebui sa intrebam scenaristii de ce au ales sa arate povestea asa, fara a oferi solutii, precum spui. Filmul fiind o arta, este libertatea celor care fac film sa se exprime asa cum doresc… E si greu probabil ca in 2 ore sa raspunzi tuturor faptelor realitatii..

    1. Si eu, si tu am facut aceeasi facultate: sociologia. Acolo, la sociologie, era o regula nescrisa: decat sa pui mai multe intrebari si sa nu raspunzi la niciuna, mai bine pui mai putine si raspunzi la ele.

      Nu raspunzi tuturor faptelor, dar macar incerci. Macar incerci sa raspunzi UNEI fapte.

RaspundE-MI-L

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.