Iluzii pierdute – TIFF 2022
Despre filmele TIFF spun in fiecare an acelasi lucru: cele mai bune sunt cele pe care le ratez, nu cele pe care le vad. Iluzii pierdute este un alt exemplu care imi confirma regula.
Iluzii pierdute este ecranizarea unei nuvele celebre scrise de Balzac in anul 1837, insa din pacate eu nu am citit-o, asa ca nu voi face o analiza comparativa carte vs film. De asemenea, nu voi trata acest film drept unul istoric, vrand sa arat cum este portretizata societatea franceza post-revolutionara.
Voi scrie acest articol din perspectiva actualitatii sale: cat de relevante sunt personajele lui Balzac in 2022? Ce anume este diferit in societatea noastra fata de cea portretizata de Balzac?
De ce aleg aceasta perspectiva? Dintr-un motiv foarte simplu: pentru ca lucrurile, la nivel macro, nu s-au schimbat aproape deloc. In afara de partea legata de regalitate (presa regalista vs presa liberala, liberalii fiind atunci opozitia, tind sa zic progresismul, dar prefer sa nu), in rest totul pare exact la fel ca-n zilele noastre.
Credeti ca-n zilele noastre nu sunt platiti critici de teatru ori de carte sa desfiinteze ori sa ridice in slavi o opera (fie ea literara ori teatrala)? Credeti ca nu exista aplaudaci platiti in salile de teatru?
Credeti ca nu exista editori de carte care sa nu citeasca efectiv cartile pe care le scot?
Credeti ca nu exista tineri provinciali cu suflet de artist care ajung in capitala plini de vise, de iluzii, pe care le vor pierde destul de rapid? Credeti ca nu exista Iluzii pierdute, precum cele ale lui Lucien, si-n zilele noastre?
Lucien este un tanar poet care ajunge in anul 1821 in Paris. El este orfan de tata, asa ca hotaraste sa se legitimeze cu numele mamei lui (nu este clar daca alegerea aceasta era oficiala, in acte, ori era una strict informala), cert este ca originea sa paterna parea a fi un handicap. Lui nu ii era rusine cu ea, dar prefera sa se legitimeze cu cea materna.
El ajunge in Paris dupa ce se indragosteste nebuneste de o baroneasa. Ajuns acolo, este repede abandonat de baroneasa, asa ca, pentru a se intretine, este nevoit sa se descurce singur. Nestiind sa faca altceva in afara de scris, reuseste sa se angajeze la un ziar unde trebuia sa scrie ceea ce acum am numi recenzii culturale (de teatru si de carte; primul film din istorie a aparut abia la sfarsitul secolului XIX, in 1895). Aici afla cum se scriu recenziile, cat costa o astfel de recenzie si cum este platit succesul (ori insuccesul).
Nu va zic mai departe sub aripa cui se afla, cum schimba el taberele, cum incepe caderea lui si ce se alege de cariera sa scriitoriceasca.
Va spun doar ca cei care (inca mai) scriu in acest domeniu cultural ar trebui sa mearga sa vada acest film si sa se intrebe cat de reala, de autentica, mai sunt aceste lucruri in 2022.
Ca opinie strict personala, in Romania nu se platesc recenzii favorabile (ori, dimpotriva, nefavorabile, pentru a genera un scandal artificial) pentru ca acestea sunt aproape irelevante. 99% din publicul care alege ce carti sa citeasca nu este deloc interesat de recenzii. Iar acel 1% care este interesat are oricum mult prea multe optiuni la dispozitie, mult prea multe ziare, reviste, site, bloguri si vloguri pentru ca O RECENZIE sa fie cu adevarat relevanta.
Exemple de carti bine vazute de critici care sa nu se fi vandut nu va dau, desi intalnim la tot pasul. Exemplele contrare, insa, sunt preferatele mele: la Bookfest 2022, cel mai recent targ de carte, cea mai vanduta carte a fost Minciuna lui Michelangelo de Igor Bergler. Autorul in sine este ignorat de 90% dintre critici, acestia spunand despre scrierile sale ca nu pot fi numite literatura. Este, din punctul meu de vedere, cel mai bun exemplu pentru a reliefa irelevanta criticilor.
Imi convine situatia? Ar trebui sa o condamn, sa injur publicul pentru asta? As face asta DACA M-AS AFLA IN ACEASTA CATEGORIE numita CRITICI (de teatru, de carte ori de film). Norocul meu este ca nu sunt si ca din ce in ce mai putini oameni ma confunda cu ei.
Nu pentru ca criticii de la noi ar fi spagari (daca sunt nu am aflat eu si oricum, chiar daca as afla, tot nu m-ar interesa), ci pentru ca ei reusesc sa fie irelevanti pentru toata lumea: si pentru publicul larg, si pentru publicul mai putin larg, chiar si pentru ei insisi (pentru breasla lor).
Acest film, Iluzii pierdute, este printre putinele la care chiar voi citi recenziile, la care chiar sunt interesat de opiniile criticilor. Chiar vreau sa vad cine se simte cu musca pe caciula, cine isi pune, macar un pic, cenusa-n cap.
Am spus mai demult si o repet: atunci cand aveti contact cu o opera clasica trebuie sa va ganditi la contemporaneitate. Nu cititi o opera clasica asa cum ati fi citit-o in anul aparitiei ei, ca NU traiti in acea perioada. La fel trebuie sa faca si cei care SCRIU despre povesti care se petrec acum sute de ani. Ok, filmele de epoca sunt o categorie distincta, dar decat sa stai sa analizezi machiajul si modul in care sunt imbracate personajele mai bine te-ai strofoca sa ne reliefezi asemanarile cu realitatea zilelor noastre.
Iluzii pierdute este un film excelent, care poate fi tratat deopotriva ca film istoric si ca film actual. Este, in acelasi timp, si o comedie spumoasa, la care veti rade pe saturate. Tototdata, nu are contraindicatii, nu exista vreo categorie de public care ar trebui sa-l evite.
Iluzii pierdute a aparut in 2021, a rulat si la TIFF 2022, dar eu l-am vazut la Cinema Elvira Popescu, la vreo 2 saptamani dupa festivalul clujean. M-am simtit, insa, ca la TIFF, este un film care se potrivea perfect in peisaj acolo. Cumva, in mintea mea el va ramane asociat pe viitor cu TIFF-ul, fiind din multe motive UN FILM DE TIFF.
Iluzii pierdute are, insa, norocul de a avea un distribuitor, Independenta Film, care-l face accesibil si publicului neclujean, el intrand in cinematografele patriei de vineri, 8 iulie 2022. Va sfatuiesc sa mergeti degraba sa-l vedeti, ca nu se stie cate saptamani va fi disponibil. Si-i tare pacat sa-l ratati, e un film mult prea bun si prea actual pentru a nu-l vedea (in sala de cinema).
ps: In Iluzii Pierdute un rol excelent, de editor ultra-comercial (care, de fapt, nu stia sa scrie si sa citeasca), il are Gerard Depardieu. La TIFF 2022 l-am vazut intr-un alt rol excelent, Maigret. Acolo are un rol pozitiv, de detectiv genial (cu ceva defecte, ce-i drept). Nu v-as fi reliefat interpretarea lui daca nu s-ar fi vorbit mult despre el in aceste zile in contexte deloc cinefile. Dupa cum stiti, el a plecat acum ceva ani din Franta in Rusia pentru a evita plata taxelor mult prea mari din Franta. In contextul razboiului din Ucraina, multi si-au amintit de gestul sau si au inceput sa-l injure, sa il considere criminal, murdar de sange pe maini. Personal, prefer sa fiu consecvent si sa spun ca atunci cand apreciez interpretarea unui actor ii apreciez strict talentul sau (valabil si-n cazul cantaretilor ori sportivilor). Pentru mine, Gerard Depardieu este un actor imens, un artist care poate avea ORICE optiuni politice doreste. Eu il voi aprecia in continuare CA ACTOR, fara sa ma intereseze in vreun fel unde locuieste, pe cine sustine politic si ce parere are despre subiectele la zi. Sunt defect, stiu deja asta.