Capcana – Destroyer este un film non-liniar extrem de static

Filmul Capcana – Destroyer mi-a adus aminte de o discutie mai ampla legata de liniariatatea filmelor. Un prieten de-al meu, pe atunci student la regie in Anglia, imi spunea cat de apreciate sunt filmele non-liniare. Cum sunt indemnati ei, ca studenti, sa faca inclusiv scurtmetraje non-liniare. Cum un film decent, de duzina, liniar, poate deveni un film bun daca povestea este spusa non-liniar. Cica creierul uman nu gandeste, de fapt, liniar, de aici pasiunea multora, critici si regizori, pentru acest mod de a spune povestea.

Printre altele, un film liniar poate parea static, plictisitor. Non-liniaritatea aduce un plus de dinamism.

Filmul Capcana – Destroyer este, din acest punct de vedere, un film ciudat. Atipic. Dubios. Un film non-liniar extrem de … static.

Povestea este urmatoarea: Erin Bell este o detectiva din L.A. care arata ca un … mort viu. Ca un zombie. Momentul in care ea a murit s-a petrecut in urma cu 16 ani, cand o misiune sub acoperire da gres, in ea murind colegul si prietenul ei. Nimic nu ii poate aduce alinare, nici actualul ei prieten, nici fiica adolescenta (in varsta de 16 ani), in afara de dorinta de razbunare. O crima ce pare a avea legatura cu trecutul ei este ocazia perfecta pentru a se razbuna.

Nu va spun planurile narative, nu vreau sa va stric bucuria vizionarii filmului, va spun doar problemele acestora:

  1. Film prea static, ajung intr-un final, atat la modul propriu, cat si la cel figurat, sa se invarta in jurul cozii. Un film non-liniar static: iata ceva ce criticii vor dori sa vada, dar ceva ce publicul larg nu va aprecia.
  2. Marea problema a multor filme non-liniare este ca nu-ti dai seama tot timpul UNDE te afli. Cel mai flagrant exemplu este filmul Cloud Atlas, unde cele 6 (da, fix atatea sunt acolo) planuri temporale sunt atat de amestecate incat nu mai stii unde te afli. Aici problema este alta: personajul arata aproximativ la fel, nefiind vorba de un trecut atat de indepartat (nu va zic mai multe). Toate acestea fac filmul dificil de urmarit. Non-liniar, static, dificil de urmarit. Extrem de ciudat, asa-i?
  3. Nu am aflat ce functie avea Erin de isi PERMITEA atatea sfidari. Cum bine observa Dan Romascanu in articolul de pe Filme-carti.ro, comportamentul mult prea haotic al lui Erin face filmul extrem de nerealist. Si, bonus: acest haos este accentuat de non-liniaritatea filmului. Un film haotic cu un personaj principal haotic, iata mixul perfect pentru un film complet nerealist.

Acum, trebuie sa va mai spun cu sinceritate ceva: NU mi-a placut Nicole Kidman. Nu joaca rau, nici pe departe nu se poate spune ca joaca PROST, doar ca nu m-a dat nicidecum pe spate. Nu stiu daca din cauza interpretarii ori a modului in care este creionat personajul, insa rezultatul este unul SEC. Nu a reusit sa ma faca nici sa empatizez cu ea, s-o iubesc, s-o apreciez, nici s-o urasc. Are legatura SI cu ce ziceam mai sus, la punctul 3: personajul, dar si filmul per ansamblu, au un aer de nerealist care pe mine m-a facut sa ma detasez de ceea ce se intampla acolo. Eu ma transpun in pielea personajelor din filmele realiste si nu pot nicicum sa empatizez cu personaje din SF-uri sau Fantasy-uri. Cand citesc o poveste fantastica, stiu ca totul e o fantezie. Cand citesc o poveste reala ori realista (distinctia dintre cele 2 este relevanta, dar despre ea poate intr-un articol viitor), ma pun deseori in pielea personajelor. Ma intreb ce-as fi facut in locul lui X sau al lui Y, mai ales atunci cand X si Y sunt tipul de oameni cu care am avut de-a face de-a lungul timpului.

Multi spun ca e un rol greu, ca a trebuit sa sufere transformari radicale. Partial adevarat. In afara de munca depusa de cei/cele care s-au ocupat cu machiajul, ea nu pare a mai fi avut mare lucru de facut. O evolutie terna, seaca, in ochii ei neputand vedea nimic: nici ura, nici frica, nici resemnare, nici satisfactie, nici usurare. Ea este, de la un capat la altul, un robot, un om lipsit de orice fel de sentiment. Daca ma intrebati pe mine, Nicole Kidman a fost la fel de seaca si de inerta precum in Asistent de (ne)voie, chiar daca vorbim de CU TOTUL alt rol. Un rol complet diferit, cu o interpretare mult prea asemanatoare.

In plus, filmul Capcana – Destroyer este un film pur si simplu … inutil. Nu are nicio morala, nimic care sa-ti ramana. O persoana a luat o decizie gresita in urma cu 16 ani si acum vrea sa se razbune. Atat. Nimic mai mult.

Nu mai zic nimic de titlu. Va las pe voi sa decideti care dintre Destroyer si Capcana este mai potrivit. E clar ca Destroyer era cumva intraductibil pentru ceea ce insemna in engleza, dar de aici pana la Capcana este o cale destul de lunga. Sau poate cine stie, traducatorul roman a avut un moment de geniu, traducand in mod surprinzator, creativ, acest titlu.

Per total, Capcana – Destroyer este un film decent. Diferit fata de multe, non-liniar, dar static si sec. Nicole Kidman este un mort viu, interpretat insa foarte … ciudat. Nu este tipul de film pe care sa-l iubesti ori sa-l urasti, ci dimpotriva: pe langa majoritatea cinefililor va trece in mod paralel. Nu-l vor iubi, nu-l vor uri, ci-l vor uita degraba.

Capcana – Destroyer intra in cinematografe din 25 ianuarie, fiind distribuit in Romania de RoImage.

RaspundE-MI-L

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.