Ennio: Glance of music – Les Films de Cannes a Bucarest 2022

Ennio: Glance of music este documentarul care mi-a schimbat modul de a vedea filmele in 2 privinte. Incep cu asta, cu concluzia, urmand ca pe parcursul articolului sa-mi justific punctul de vedere. Cele 2 privinte sunt: modul in care privesc documentarele (promit sa le urmaresc cu mai multa atentie, cu mai mult interes, sa nu le mai desconsider) si modul in care privesc filmele, mai precis modul in care judec sunetele, muzica acelor filme.

Pe scurt de tot, Ennio: Glance of music este un documentar-tribut despre cel mai mare compozitor de muzica de film din istorie, Ennio Moriccone. A facut muzica pentru mai bine de 500 de filme. Daca vreti sa le numarati singuri, vedeti pe Wikipedia lista completa.

Nu intru in detalii, nu va spun povestea din spate, nu va voi vorbi despre studiile lui, despre oamenii care i-au influentat viata ori despre fiecare colaborare in parte. Pentru asta va trebui sa vedeti filmul Ennio: Glance of music. Eu ma voi referi strict la cele 2 lucruri de care va ziceam la inceput, care PENTRU MINE sunt FUNDAMENTALE.

Sa ne intelegem: Ennio: Glance of music NU este primul documentar vazut la Les Films de Cannes a Bucarest 2022. Evident, nici primul vazut la cinema de-a lungul timpului. La acest festival am mai vazut Apropierea (Too Close), un documentar iarasi bun. Insa NU unul revelator, care sa-mi zdruncine radical conceptiile.

Ca sa intelegeti cum am constientizat ca Ennio: Glance of music mi-a schimbat radical modul de a vedea lucrurile, va voi spune urmatoarele lucruri: documentarul a fost vazut joi seara (terminat undeva in jurul orei 23, a durat aproape 3 ore, pentru un documentar este enorm, este obositor, este foarte multa informatie) si, desi imi propusesem sa scriu imediat despre el, m-am simtit efectiv stors de energie, coplesit de ceea ce vazusem (deseori prefer sa astept, sa mi se aseze lucrurile, informatiile, sa pot digera ceea ce am vazut); ziua urmatoare, vineri (adica ieri), am mers sa vad alte 2 filme, printre care clasicul Le mempris (Dispretul) al lui Godard (din 1963). Am fost uluit, SOCAT, sa constat cat de atent am fost la SUNETE, la MUZICA de fundal. Nu eram atent doar la poveste, la CE mi se spune, ci eram atent si la CUM mi se transmite ea.

Atunci am constientizat cat de important a fost si este Ennio: Glance of music pentru mine.

E drept, MULTE documentare se vad mai bine acasa, unde le poti opri, poti cauta informatii aditionale pe Google, poti lua o gura de aer, o gura de cola (sau cafea, pentru cine e bautor), poti merge la toaleta, te poti odihni. Din aceste multe motive nu am fost eu impacat cu documentarele in cinema. Nu consideram ca le este locul acolo.

Pe de alta parte, insa, senzatia vizionarii intr-o sala de cinema, fie ea si mai veche, cu echipamente nu tocmai moderne, chiar si pe scaune incomode (la MTR scaunele sunt prea apropiate, TOO CLOSE, ca sa citez titlul unui film mentionat anterior, astfel incat cei ca mine, cu picioarele lungi, au probleme mari), este diferita. Iar un film precum Ennio: Glance of music are impact mult mai mare, se resimte mult mai intens, daca este vazut la cinema.

La un moment in film se spune ca cel care face muzica filmului face, de fapt, un cu totul alt film. Asa gandea Ennio Moriccone, asa TREBUIE sa gandeasca orice compozitor. Evident, inca se practica preluarea unor melodii, potrivirea unor melodii deja existente (lucru pe care Ennio Moriccone il dispretuia profund).

Asa ca acum, cand vad un film, incerc sa-mi deslusesc filmul imaginat de compozitor. Evident, eu vad cele 2 filme impreuna, filmul regizorului si filmul compozitorului, imbinarea lor, insa chiar ma straduiesc, si promit ca o voi face din ce in ce mai des, atunci cand nu ma fura povestea, evident, sa imi imaginez, pe de-o parte, filmul FARA SUNET, fara muzica, si pe de alta parte sa ma gandesc DOAR la filmul imaginat de compozitor. Complicat, nu?

Inchei cu o intamplare reala, petrecuta candva la inceputul anului. Eram la masa cu mai multi prieteni si, la un moment dat, cineva il intreaba pe un prieten cinefil, mult mai cinefil decat mine (pe bune, nimic peiorativ), cum este un film. Irelevant DESPRE CE film era vorba. Ma rog, nici nu-mi amintesc, dar chiar nu e relevant in discutie. Ideea este ca acest amic cinefil incepe sa vorbeasca despre muzica filmului, cat de nepotrivita era in peisaj. Lucru care, in acel moment, ma enervase. Chiar nu intelegeam, IN ACEL MOMENT, de ce ar fi MUZICA relevanta.

Ma rog, partea care ma enervase pe mine era adecvarea raspunsului: personal, daca ma intreaba un prieten mai putin cinefil, o persoana care din lipsa de timp vede maximum 10 filme intr-un an, despre un anume film, chiar n-o sa-i vorbesc despre detalii de genul. Chiar stiu sa-mi adaptez discursul in functie de receptor.

Insa, ca idee, raspunsul acela, pe care atunci l-am bagatelizat, care atunci m-a enervat, este de fapt extrem de relevant. DE ACUM INAINTE chiar va fi un aspect important. Evident, voi avea probleme in a judeca corespunzator lucrurile, caci ureche muzicala nu am (asta e, urechea muzicala e o chestie cu care te nasti sau nu, nu e ceva care sa-mi poata fi imputat), asa ca toate opiniile mele vor fi date prin prisma unui profan, a unui afon.

Insa va dau o veste proasta: fix asa era si sotia lui Ennio Moriccone. Iar el, marele compozitor, asculta de ea TOCMAI pentru ca nu se pricepea la muzica. Vorbesc serios! Chestiunea in sine m-a pus pe ganduri mai mult decat ati putea crede. Va las sa va ganditi la ea, fara sa mai fac alte comentarii.

Va recomand din suflet Ennio: Glance of music, desi chiar nu stiu UNDE poate fi el vazut. Merita vazut din foarte multe motive. In sens contrar, nu vad niciun motiv pentru care sa NU vezi acest film.

ps: Era sa uit: Ennio: Glance of music este recomandat si celor care nu vad cu ochi buni compunerea muzicii pentru filme. Pe vremuri, prin anii 60-70, era considerata un fel de prostitutie. Snobii intelectuali de la universitatile de muzica din Italia asa vedeau lucrurile. Probabil unii inca le vad asa, in Italia, in SUA, in Anglia ori chiar la noi. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, filmul le este adresat INTAI SI INTAI lor. Fie pentru a le schimba perspectiva, una extrem de obtuza, fie … pentru a le face in ciuda.

ps2: Pentru a realiza documentarul Ennio: Glance of music, regizorul Giuseppe Tornatore a discutat timp de 5 ani cu peste 70 de regizori si compozitori. Nu va spun cine sunt acestia, ramane sa-i descoperiti singuri. Insa va „dezvalui” un lucru: Giuseppe Tornatore este printre regizorii care au lucrat cu Ennio. Deci, daca este sa poata fi „reprosat” ceva acestui documentar, acest lucru este fix lipsa de obiectivitate. Nu stiu, insa, CE anume i-ai putea reprosa lui Ennio, ce anume ai putea spune de rau despre el. Insa trebuie sa retineti acest lucru: un regizor care a lucrat cu el a simtit nevoia sa faca un documentar tribut despre el. Din pacate, Ennio Moriccone a murit 2020, pana sa vada documentarul.