Interviu Cătălin Olaru: un cinefil american care n-a văzut niciun film european nu e un cinefil

Emil Călinescu (Cinemil.ro): Salutare tuturor și bine v-am regăsit la un nou interviu marca Cinemil.ro. Ca de obicei, primul lucru pe care-l fac este să îmi rog invitatul să se prezinte.

Cătălin Olaru: Sunt Cătălin Olaru, critic de film cam de multișor, selecționer de festival de film din 2016, director artistic al Festivalului Filmului European din 2022.

Ne poti spune vorbi un pic despre Festivalul Filmului European la modul general? Cu ce se diferentiaza acest festival de altele in peisajul festivalier autohton? Ce aduce el nou? Si de ce ar trebui sa mearga oamenii la cinema sa vada filmele din program?

Festivalul Filmului European e un festival non-competițional de film arthouse. Dacă ar fi să fac o comparație cu alte evenimente similare, e ca Les films de Cannes à Bucarest, dacă Les films de Cannes à Bucarest ar avea în program doar 1-2 filme de la Cannes. Sau ca TIFF, dar fără competiții, fără evenimente social, cu un singur eveniment conex și cu singur invitat (deci până la urmă, mai că nu e ca TIFF deloc).

Ne poti spune cum ai selectat filmele? Ce ai avut in vedere? Ce anume ai vrut sa aduci in prim-plan?

Aici voi da un exemplu poate dezamăgitor. Nu am vreun obiectiv ingenios sau complex, nici ascuns, nici manifest, pe care să-l urmăresc atunci când fac selecția. Mi-ar plăcea să mă văd în rolul de alchimist cinematografic, care trebăluiește în atelierul lui ascuns, după niște reguli numai de el știute? Tot ce-i posibil, dar adevărul e mai banal decât atât: am vrut să strâng la un loc cât mai multe din cele mai bune filme europene ale ultimilor ani, întreprindere nespectaculoasă pe care încerc s-o repet an de an. Atât.

Ne poti vorbi un pic si despre ordinea in care sunt proiectate acestea? Este o ordine gandita anume?

Nu e o întâmplare că am programat în aceeași zi, unul după altul, „Întâlnire la Minsk” și „Direct Action”, poate cele mai punk titluri ale festivalului. Sau „Mal viver” și „Viver mal”, filme-gemene lansate concomitent la Berlinale, care se completează reciproc. În rest, ordinea e gândită astfel încât să existe cât mai puține suprapuneri tematice sau estetice între filme prezentate la aceeași oră, la cinematografe diferite.

Ca o continuare a intrebarii anterioare, se spune ca de obicei, la orice festival, cele mai bune filme sunt cel de deschidere, Lectiile Blagai, si cel de inchidere, in acest caz vorbim despre Cornul de secară?

Încerc să nu gândesc selecția în acești termeni. Dacă aș putea împărți filmele pe care le văd în bune și rele, viața mea ar fi un pic mai simplă. Vorbind strict de preferințele mele personale, adică de filmele mele preferate din programul Festivalului Filmului European, ele coincid doar parțial cu aceste două titluri. Am deschis, însă, cu „Lecțiile Blagăi” pentru că se încadrează în tema acestui an, una care vorbește despre cei 35 de ani scurși de la Revoluție și cum ne-am schimbat noi toți în acest interval, inclusiv din perspectiva discernământului și a riscurilor la care ne expunem. În sfârșit, închidem cu „Cornul de secară” nu doar pentru că e un film percutant și totodată sensibil, ci și pentru că tratează tema vulnerabilității femeilor în fața abuzurilor de orice fel, iar Festivalul Filmului European își propune să ducă mai departe moștenirea Cinefemina, un eveniment care anul acesta încetează să existe.

În ce măsură durata unui film este importantă? Un film poate fi exclus din selecția unui festival de genul Festivalului filmului european doar din cauza lungimii excesive?

Sunt cinefil înainte de a fi un soi de arbitru cu ochii pe ceas, care fluieră când s-a terminat durata regulamentară. Dacă aș zice că numărul total de minute e ultima mea grijă, aș minți: nu e o grijă deloc. Din perspectiva cineaștilor, fără libertate creativă, iar aici intră și chestiunea duratei, filmul arthouse nu mai e nici el arthouse deloc, iar dacă Festivalul Filmului European n-ar fi dedicat în primul rând filmului de artă, nu prea ar mai avea nici el de ce să existe: pentru entertainment non-abraziv, deci cuminte și mai ales scurt, există televiziunea și canalele de streaming. Exemplul poate cel mai elocvent e documentarul observațional „Direct Action”, regizat de Guillaume Cailleau și Ben Russel, marele câștigător al secțiunii Encounters de la Berlin, a cărui proiecție în premieră națională la București este doar a patra la nivel mondial. Durata totală: 3 ore și 36 de minute.

Hai sa facem un pic abstractie de acest festival. Vorbeste-ne la modul general despre cinematografia europeana. Incearca sa-ti imaginezi ca o prezinti unui cinefil american care pana acum n-a mai vazut niciun film european. De ce ar trebui sa-i dea o sansa si cu ce film (din selectia actualului festival si nu numai) ar trebui sa inceapa?

O să fiu iarăși nesuferit: un cinefil american care n-a văzut niciun film european nu e un cinefil. Un cinefil care trebuie să „dea o șansă” unui film, indiferent de spațiul din care provine, nu e un cinefil. În sfârșit, un cinefil care trebuie să învețe să înoate la apă mică e cinefil în aceeași măsură în care sunt eu astronom.

O ultima intrebare este legata de locatiile festivalului. In Bucuresti sunt 3 locatii. Crezi ca filmul european, de arta, ar merita mai multe cinematografe? Crezi ca un astfel de festival ar trebui sa aiba proiectii si in salile de mall?

Trebuie să fim realiști: filmul de artă, european sau nu, exercită o atracție marginală. În Bucureștiul lui 2024, chiar și trei săli în care rulează concomitent film arthouse e posibil să se dovedească prea multe, dar asta voi afla abia la finalul festivalului. Cât privește sălile de mall, n-am nimic împotriva lor, dar mira-m-aș ca spectatorii festivalului să le frecventeze (sau ca spectatorii de cinema de mall să fie atrași de proiecțiile din cadrul festivalului).