Utoya: 22 iulie – TIFF 2018

Utoya: 22 iulie este un film bazat pe intamplarile reale de pe insula norvegiana Utoya. Acum 7 ani, in 2011, un extremist care a facut, in aceeasi zi, un atentat sangeros cu bomba in Oslo (soldat cu 7 victime) si apoi a masacrat, pe insula Utoya, peste 70 de tineri.

Despre masacrul de la Utoya puteti afla detalii din foarte multe surse. Despre acest masacru se vor mai face multe alte filme (lungmetraje ori seriale; Netflix-ul are deja unul pe teava numit Norway). Este de discutat cat de morale si utile sunt acestea: pe de-o parte, orice film are o latura comerciala, adversarii acestora sustinand ca ele fac bani de pe urma unei nenorociri; ceilalti, insa, sustin ca aceste filme popularizeaza ororile comise de extremisti si ca, per total, sunt utile nu doar societatii norvegiene, ci tuturor locuitorilor acestei planete, caci ideile de extrema dreapta se propaga cu repeziciune in intreaga lume.

Revenind la filmul pe care tocmai l-am vazut, Utoya: 22 iulie, el este construit intr-un mod foarte interesant. In general, astfel de filme, despre criminali in serie, teroristi si alte specimene de genul, se concentreaza pe autor. Profilul psihologic, profilul social, backround-ul familial. Multe dintre ele se dovedesc a fi ample lectii de criminologie, psihologie, pe alocuri psihiatrie. Unele, insa, reusesc sa-i faca victime pe criminali, aratand cat de chinuiti au fost acestia candva, cat de multe au avut acestia de indurat. Aproape ca ar trebui sa le plangem de mila.

In acest caz, al norvegianului extremist, ar fi fost o veritabila lectie de politica. Ar fi putut fi o discutie interesanta, utila si actuala despre migratie, despre multiculturalitate si despre curentele extremiste. Daca discutia este facuta ori inteleasa gresit, filmele acestea se pot dovedi contrariul si pot fi folosite drept propaganda pentru aceste idei extremiste.

Nu stiu daca asa a gandit si Erik Poppe, regizorul filmului Utoya: 22 iulie, insa alegerea lui cinematografica este extrem de interesanta si de curoasa: o pelicula facuta EXCLUSIV din perspectiva victimelor. Criminalul nu poate fi auzit in nicio secunda, nu este vizibil decat de la distanta, ca o umba in departare, singurul lucru pe care-l auzim fiind impuscaturile. Nu-l vedem pe el, nu-i auzim ideile, ci-i infruntam direct, brutal, inuman, consecintele.

Tot ca o alegere cinematografica inedita, avem o secventa ampla, de fix 72 de minute, exact atat cat a durat intregul masacru. Timp de 72 de minute vedem personajele noastre, niste adolescenti veniti intr-o tabara, fiecare cu motivele proprii: unii sa se distreze, altii sa socializeze, altii fiind adusi cu forta, altii venind la agatat.

Initial, in primele minute ale filmului, vedem cum atmosfera din tabara se schimba atunci cand tinerii afla stirile din Oslo. Chiar daca ei erau aparent in siguranta pe acea insula, stirile din Oslo erau ingrijoratoare, mai ales pentru cei care aveau rude pe acolo. Dar daca lucrurile grave s-ar fi oprit acolo, atmosfera din tabara ar fi redevenit repede una vesela. Una tinereasca.

Insa, brusc, au inceput sa se auda impuscaturi. Nu se stia cine trage si de ce, doar ca toata lumea fugea. Se ferea. Vorbim, insa, de o insula, deci nu aveai efectiv UNDE sa fugi (apa avea 10 grade, deci inotatul nu era deloc o solutie). Si, acum, ganditi-va un pic la voi (la voi la varsta actuala, dar si la cum erati voi in adolescenta): cum anume v-ati comporta in asemenea situatii? V-ati salva pielea, cu orice risc, calcand pe cadavre? V-ati risca viata cautandu-va prieteni ori frati/surori? Ce anume ati discuta in acele minute tensionate? Unde anume v-ati ascunde pe acea insula? Cum anume ati trata persoanele care ar dori sa se ascunda alaturi de voi: ati considera ca fiind prea multi, veti deveni vizibili, obligandu-i sa plece, lasandu-i, la propriu, in bataia pustii, sau i-ati primi cu bratele deschise? Si intrebarile pot continua. E drept, sunt si intrebari pe care filmul nu le pune, dar inerente: cat de vinovate sunt autoritatile norvegenie, atat pentru faptul ca nu au impiedicat masacrul, cat si pentru intarzierea cu care au intervenit?

Filmul Utoya: 22 iulie are CEA MAI LUNGA scena de suspans pe care am vazut-o vreodata. O scena care, repet, s-a dorit a reproduce cele fix 72 de minute, cat a durat urmarirea si uciderea acelor tineri nevinovati. Un suspans continuu, un loc unde nu exista decizii corecte si gresite, unde trebuie sa fugi pentru a-ti salva viata, fara sa ai habar incotro, fara sa stii cine trage in tine si de ce, fara sa stii cand si daca va veni cineva sa te salveze. O experienta de viata traumatizanta pentru oricine care a trait-o, direct ori indirect. Caci multe victime, dupa ce supravietuiesc unei astel de situatii, sustin ca nu sunt deloc norocosi, ca vor trai cu aceasta trauma toata viata de, in multe momente, isi doresc de fapt sa fi fost in locul victimelor.

Legat de personaje, acestea nu sunt personajele reale, avand cu totul alte nume si fiind construite astfel incat sa nu se asemene cu tinerii de atunci. E drept, ele au fost construite cu ajutorul supravietuitorilor.

Nu va mai spun nimic legat de Kaja, personajul principal, ori de celelalte personaje, ceilalti tineri, pe care-i vedeti vedea in film. Va las sa-i descoperiti singuri si sa decideti singuri, pe baza propriilor grile morale de evaluare, daca este etic sa faci (atat de repede) un film despre o tragedie de genul.

Strict cinematografic, chiar si daca n-ar fi fost bazat pe intamplari reale, filmul Utoya: 22 iulie este exceptional construit, jucat si regizat. Legat de aspectul comercial, stiu ca s-a discutat destul de mult in Romania, la vremea respectiva, despre cele 2 atentate, in special despre masacrul acesta asupra tinerilor. Drept urmare, sunt tare curios daca acel interes crescut de acum 7 ani se va materializa in multe (cate anume?) bilete vandute, caci filmul Utoya: 22 iulie va intra si in circuitul normal al cinematografelor incepand cu data de 17 august 2018, fiind distribuit in Romania de Bad Unicorn. Nu stiu, insa, alte detalii legate de numarul cinematografelor in care va rula ori ce rating i-a dat CNC-ul (as anticipa un +16, asta STRICT conform criteriilor CNC, caci eu as recomanda oricand un astfel de film chiar si unui pusti de 12 ani; filmul este educativ, chiar daca socant).

Eu am vazut Utoya: 22 iulie in cadrul TIFF 2018, fiind unul dintre cele mai bune filme vazute pana acum la festival. Este filmul care m-a socat cel mai mult, chiar daca stiam dinainte subiectul peliculei. Oricat de multe ai cunoaste dinainte, nu au cum sa te lase rece acele intamplari, nu are cum sa nu te socheze tragedia acelor tineri.