Zile perfecte – Perfect days
Zile perfecte – Perfect days este tipul de film despre care cu greu imi gasesc cuvintele. Vorbim despre o regie PERFECTA, despre o interpretare perfecta, toate acestea urmand a fi STRICATE de un articol EVIDENT imperfect. Perfect imperfect, ca sa zic asa.
Personajul principal al povestii este Hirayama, un om ce are o ocupatie extrem de neplacuta: ingrijeste toaletele publice din Tokyo. Insa el isi face meseria cu pasiune si cu placere. Savureaza fiecare moment din viata, chiar daca unele momente nu sunt deloc placute. Reuseste sa gaseasca ceva placut din orice: din drumul pana la job (drum pe parcursul caruia asculta muzica in masina, la casete, nu pe CD, DVD ori radio), din pauza de pranz, din cina si din scurta perioada in care sta acasa si citeste.
Casa este ceea ce acum am numi ceva minimalist. Nu are nici macar pat, ci o saltea pe care o intinde si o strange. Biblioteca este un mormant de carti puse una peste alta, ce-i drept, ordonat. Cartile erau luate din anticariate, insa erau pastrate cu sfintenie. Erau ingrijite, casa fiind foarte curata.
Hirayama mai avea o pasiune: fotografierea naturii. La fel ca-n cazul muzicii, el se folosea de instrumente clasice, aparate de fotografiat pe film. Tehnologia moderna parea ca-i rapeste bucuria vietii.
Revenind la natura, filmul Zile perfecte – Perfect days scoate in evidenta 2 cuvinte care doar in limba japoneza se gasesc. Primul dintre ele este Komorebi, acesta desemnand lumina care se filtreaza printre copaci. Conceptul trebuie gandit atat fizic, artistic, cat si spiritual. Al doilea cuvant este kōyō, acest cuvant descrie frunzele in schimbare ale toamnei.
Doua cuvinte aparent banale spun atatea despre cultura japoneza, despre pasiunea lor pentru natura si despre modul in care acestia se bucura de ea.
In legatura cu natura si fotografia, imi permit sa aduc in discutie un lucru. Mai demult, acum peste 10 ani, daca nu 20, turistii japonezi erau cunoscuti in toata lumea drept fanatici ai fotografiilor. Ei fotografiau peste tot, avand tot timpul camere de gat. Privind retrospectiv, ei au fost din acest punct de vedere avangardisti, ei faceau acum 20-30-40 de ani ceea ce facem acum cu totii. Cu totii fotografiem tot ce ne iese in cale, cu totii vrem sa pastram cat mai multe amintiri.
Interesant este insa altceva: turistii japonezi au ramas diferiti de restul turistilor prin 2 caracteristici. Mi-a spus cineva acum nu demult cele 2 chestiuni care l-au intrigat la turistii japonezi, atat in pandemie, cat si dupa incheierea acesteia. Cele 2 lucruri sunt: folosirea aparatelor clasice (SINGURII turisti care mai vin cu camere foto clasice, pe film, sunt cei japonezi) si dorinta lor aproape obsesiva de a fotografia natura si fenomenele naturale. Ei, japonezii, nu fotografiaza in Paris doar Turnul Eiffel ori Palatul Versailles, ci si diversele parcuri. In plus, ei stiu sa aprecieze corespunzator un apus de soare ori un rasarit.
Legat de aparatele foto clasice, cica mai multi vanzatori din Paris ar fi spus ca daca nu ar fi fost japonezii, fie rezidenti permanenti, fie turisti, magazinele care vand si developeaza filme foto clasice s-ar fi inchis de acum mult timp. Ei sunt cei care le mentin in viata.
Drept urmare, un personaj precum Hirayama are sens doar daca este japonez. Iar acolo, in Japonia lui, este „ciudatel”, dar nu este deloc nebun, absurd, asa cum ar fi privit un astfel de om in Europa. Acolo este doar ciudat, ciudatenia lui derivand dintr-o usoara exagerare a unor caracteristici pe care japonezii oricum le au.
Ar trebui sa va vorbesc acum si despre singuratate, si despre regizor, despre genialul Wim Wenders. Voi face aceste lucruri impreuna, dand un citat care m-a uns pe suflet:
„Singuratatea nu-i neaparat trista – cateodata, calatoria de unul singur poate fi minunata. Romanticii englezi o stiau prea bine – singuratatea, uneori, inseamna starea de gratie. Puterea de a fi singur este o conditie esentiala a existentei… Oamenii care nu pot fi singuri nu pot fi nici cu alti oameni. Alienarea nu-i ceva demn de mila – s-ar putea chiar sa fie starea naturala a omului inteligent.”
Declaratiile acestea au fost facute in anul 2006, dar probabil la fel gandea si-n anii 90, si-n anii 80, probabil asa gandeste si acum (au fost preluate din revista Cinemap).
Eu n-o sa va vorbesc despre singuratate, v-am tot vorbit despre ea si aici, pe Cinemil, si pe blogul de carte, si pe blogul de teatru, de fiecare data cand am intalnit subiectul in incursiunile mele culturale. V-am mai vorbit de ea si atunci cand am simtit nevoia sa-i dedic articole speciale. Va spun doar ca sunt perfect de acord cu vorbele de mai sus, empatizez 100% cu ele. Sunt invidios si deopotriva fericit sa le citesc: fericit pentru ca si altii gandesc la fel, iar acei altii sunt dintre aceia mai destepti decat mine, insa sunt in acelasi timp invidios ca cineva a reusit sa-mi sintetizeze sentimentele mai bine decat as putea-o eu face vreodata.
Legat de regizor, este o chestie interesanta, asupra careia nu insist, prefer doar s-o semnalez si s-o las tema de gandire pentru voi: un neamt a reusit sa inteleaga si sa arate tuturor celorlalti cultura japoneza in cele mai profunde straturi ale sale. Nu v-as putea spune cum a facut asta: el deja gandea ca un japonez, s-a regasit sufleteste in acea gandire, ori pur si simplu a studiat mai mult timp, ani de zile, si a reusit s-o inteleaga la un nivel foarte profund?
Cert este ca-i pentru prima oara cand Japonia propune la Oscar un film regizat de un nejaponez. Un nejaponez care se pare ca gandeste, regizeaza si se comporta ca un japonez. Motivele imi scapa, dar poate le veti gasi voi.
Revenind la Zile perfecte – Perfect days, mi se pare un film realmente PERFECT din toate punctele de vedere. Nu cred ca cineva ar avea ceva sa-i reproseze nici la nivel de mesaj, nici la nivel de regie, nici la nivel de interpretari (personajul principal Hirayama este interpretat pur si simplu DUMNEZEIESTE de catre Kôji Yakusho!). Rar de tot am impresia ca un film este pur si simplu perfect, ca orice lucru pe care l-ar adauga ori l-ar scoate cineva ar strica. Nici macar o secunda, un cadru, nu este in plus, simtind in acelasi timp ca orice cadru, orice minut, orice secunda in plus ar dauna, ar fi prea mult.
Singurul lucru imperfect legat de filmul Zile perfecte – Perfect days este acest articol. Din pacate, nici neamt nu sunt, in Japonia n-am fost, nici regizor nu sunt, dar macar apreciez singuratatea si o incurajez. Poate oi avea si io prin vene ceva sange japonez, macar la a zecea generatie.
In rest, Zile perfecte – Perfect days este un film realmente perfect, care isi merita nu doar banii si timpul investiti, ci si titlul. Nu exista un alt titlu mai bun decat unul care sa contina cuvantul perfect. Un titlu realmente PERFECT.
Zile perfecte – Perfect days va intra in cinematografe din 26 ianuarie 2024, fiind distribuit in Romania de Bad Unicorn.
Be the first to leave a reply