Tar – American Independent Film Festival 2023 & TIFF 2023
Tar este un film plin de nominalizari (din pacate, mult prea sarac in premii efective), care la noi a rulat doar prin festivaluri. Eu stiu de 2 festivaluri: TIFF 2023 (unde a avut 2 proiectii) si American Independent Film Festival 2023, unde am reusit sa-l prind (ieri seara, la Cinema Elvira Popescu). Nu este un film comercial, insa este excelent atat cinematografic, ca executie, cat si filosofic. Mi-a placut atat pentru ceea ce mi-a transmis, cat si pentru cum mi-a fost transmis acel mesaj. Acele mesaje, mai precis.
Tar ne spune povestea unei dirijoare celebre, Lydia Tar. In varful carierei sale profesionale, ea era dirijoarea orchestrei din Berlin. Pentru a ajunge acolo, refuzase mai multe oferte, inclusiv de la New York. Considera ca din punct de vedere profesional, Berlinul este Everestul. Nimic nu se compara cu Berlinul.
Pe parcursul filmului, vedem atat latura ei profesionala, cat si partea ei umana. O vedem in varf, dar o vedem si decazuta. Nu intru in detalii, veti descoperi singuri toate astea.
Eu va voi spune, insa, care sunt cele 3 unghiuri din carte puteti privi acest film. Evident, pentru a-l intelege complet trebuie sa-l priviti din toate 3, o privire 3D, ca sa zic asa.
Primul unghi este cel muzical. Eu nu am avut tangente cu aceasta zona, nu sunt nici macar informat, asa ca nu sunt deloc in masura sa spun nici macar cat de fidel este redata relatia unui dirijor cu orchestra sa. Nu am prins nici referirile legate de persoanele reale din aceasta breasla. Am gasit, insa, un articol interesant scris pe un site de specialitate: Despreopera.com. De aici am aflat ca desi filmul nu se bazeaza pe fapte reale, este fictiune pura, personajul Lydia Tar fiind fictiune 100%, o celebra dirijoare, Marin Alsop, s-a simtit atacata in mod direct. S-a simtit cu musca pe caciula.
Cert este ca cei care au tangente cu aceasta zona vor intelege mult mai bine filmul Tar. Stereotipic, cei din industria muzicii clasice sunt considerati a fi elitisti, aerieni, deloc cu picioarele pe pamant. Deci, ca sa inchei acest capitol, acest unghi de abordare, pe tot parcursul filmului te intrebi daca povestea este construita realist ori mult prea stereotipic. Ramane sa se pronunte cei din nisa respectiva.
Un al doilea unghi, asupra caruia nu voi insista, este cel strict cinematografic. Aici trebuie mentionata interpretarea exceptionala a actritei Cate Blanchett. E drept, NU a luat Oscarul pentru aceasta interpretare, insa a luat Globul de Aur. Cum nu sunt fanul premiilor cinematografice, le consider irelevante, doar un pretext comercial de a atrage spectatorii in sala de cinema, nu voi insista asupra subiectului. Voi spune, insa, ca personajul este foarte REALIST construit pentru unul ca mine, care n-a cunoscut niciodata vreun dirijor si care merge rar spre deloc la astfel de concerte. Un personaj extrem de bine construit este extrem de bine interpretat. Pare un rol scris special pentru Cate Blanchett.
De altfel, tot din articolul citat mai sus am aflat, un mare dirijor (Gustavo Dudamel) a invitat-o pe Cate Blanchett sa dirijeze un concert al Los Angeles Philharmonic. Atat de realist interpreteaza ea.
Ajung la partea a treia, cea legata de aspectele politice si psihologice ale filmului Tar. Si aici am multe de spus. Si, desi va parea ca voi scrie multe, vor fi inca mult mai multe lucruri pe care NU le voi spune.
Spun clar, la inceputul acestei sectiuni, faptul ca dispretuiesc profund personajul Lydia Tar. Atentie: eu dispretuiesc, urasc de-a dreptul, doar personajele bine construite, cele realiste, cele pe care simt ca le-as putea intalni in viata de zi cu zi. Repet pentru a suta oara: eu STIU ca nu-l voi intalni niciodata pe Batman, pe Supraman, pe Spiderman ori pe Captain America. Asa ca INDIFERENT ce patesc ei ori ce fac ei, nu-i pot plange, nu-i pot dispretui, nu-i pot iubi. Este ca si cum as iubi aspiratorul-robot care face curat prin casa. Ori ca si cum mi-as iubi laptopul de pe care scriu acest articol.
Pe Lydia Tar o urasc din suflet, fiind un ABUZATOR prin excelenta. O urasc omeneste, personal, nu mi-as dori sa o am in cercul meu de prieteni (ma rog, ea nu prea are prieteni, deci sansele ar fi minuscule), dar profesional vorbind nu prea ai cum s-o urasti. De fapt, s-ar putea ca modalitatea ei de a conduce sa fie SINGURA valabila.
In continuare, ca sa imi pot justifica optiunea, sunt nevoit sa va dezvalui cateva chestii din film. Unii vor considera ca fac spoiler, eu nu-l vad asa, insa cei foarte sensibili la spoilere sunt invitati sa paraseasca incinta.
Asadar, incep prin a spune ca Lydia Tar este lesbiana. O lesbiana asumata, casatorita cu o femeie, care are un copil adoptat. O familie gay stereotipica.
Eh, problema este ca in jurul ei graviteaza niste femei pe care ea le „abuzeaza”. Sa ne intelegem: abuzul nu trebuie sa fie neaparat fizic. Poate fi verbal, poate fi doar psihologic.
O prima persoana abuzata este o tipa care sfarseste prin a se sinucide. Nu vedem persoana in cauza, nu-i vedem nici fata, ea face parte din trecutul Lydiei Tar. Stim doar ca s-a sinucis, stim doar ca ii tot trimitea emailuri. Nu aflam foarte multe despre ea, stim doar ca o are pe constiinta si ca este inclusiv anchetata de politie.
O a doua persoana abuzata este secretara ei, Francesca Lentini, o proaspat absolventa de facultate. O dirijoare in devenire. In cazul ei, „abuzul” este excelent aratat atunci cand Lydia Tar hotaraste sa renunte la actualul dirijor secund. O pune pe Francesca sa stranga aplicatii pentru acest post, urmau sa aiba loc auditii, adaugand la final „te poti pune si pe tine pe lista, bineinteles”. Un om crud, barbar de-a dreptul, de a actiona. Daca o voia pe ea, evident ca n-ar mai fi fost nevoie de auditii. Era clar ca n-o voia, era clar ca voia sa profite de ea. Se bucura de faptul ca ea era „din bransa”, chiar daca munca pe care o facea era una banala, de secretara. O secretara cu ureche muzicala, care poate emite o opinie avizata. Dar tot o secretara.
Nu va mai vorbesc despre alte abuzuri, insa trebuie sa va vorbesc despre incidentul care a dus la caderea ei brusca. Nu va spun cum ajunge ea in finalul filmului, insa ideea este ca incidentul respectiv se petrece in public, in vazul tuturor, la unul dintre concerte. Fix asta este ideea, asta este problema: ea putea abuza oricat de mult dorea de oricine din orchestra. Nimeni nu putea dovedi nimic. Problema cea mare a fost atunci cand abuzul a fost public. Atunci cand acesta nu a mai putut fi mascat.
Cu toate astea, nu pot sa nu ma intreb daca nu cumva acest mod de a conduce, abuzator, este SINGURUL mod corect in cazul orchestrelor. Ea spune cu gura ei la un moment dat ca „orchestra nu este democratie”. Oare asa sa fie?
Oricum, acela a fost momentul in care am inceput sa fac paralelele necesare intre orchestra si societate. Ea s-a comportat exact cum se comporta un dictator: promite multe lucruri tuturor, ii minte, ii face sa-i fie loiali, apoi renunta la ei fara sa clipeasca, fara regrete. Unii ar putea-o considera psihopata de-a dreptul, caci pare in multe momente lipsita complet de sentimente. Lucru pe care nu l-as putea considera complet gresit.
Tot legat de aspectele politice, trebuie sa vorbesc un pic despre homosexualitatea ei. Sunt 2 scene care mi-au ramas intiparite in minte. As putea spune ca una dintre ele m-a marcat. Cu greu mi-o voi putea scoate din minte.
Insa incep cu prima in ordine cronologica: la un moment, la unul dintre cursuri, vine un student „nonbinar” care ii spune ca nu-l poate asculta pe Bach pentru ca era misogin. Nu va spun ce argumente aducea el, va spun doar ca Lydia Tar il contreaza dur, spunand ca trebuie sa facem distinctia clara intre viata personala si muzica pe care a compus-o un om. Studentul nu este multumit de raspuns, asa ca paraseste nervos sala.
Scena este relevanta pentru conceptul de „cancel culture” si poate fi analizata in multe feluri. Personal, scena in sine m-a facut sa o vad pe Lydia Tar drept o „lesbiana conservatoare”. Nu radeti, este un concept nou. L-am auzit prima oara acum cativa ani. Sunt oameni in comunitatea LGBT, deopotriva homosexuali sau lesbiene, care nu pot fi de acord cu alte aspecte pe care comunitatea LGBT le sustine. Eu auzisem ca in majoritatea cazurilor ei nu sustin, nu pot intelege, transsexualii. Insa exista si alte aspecte pe care ei nu le sustin. In acest caz, o lesbiana nu sustine ideea de cancel culture.
E drept, aici mai trebuie sa luam in considerare doua lucruri extrem de importante:
- Discutia este intre o persoana MATURA de 40 de ani (nu i se precizeaza varsta, dar PARE a fi 40 de ani, 40 si un pic) si o persoana IMATURA de 18-19-20 de ani. Se vede clar ca tanarul nu are argumente, el pur si simplu nu vrea si gata. E ceva ce simte, fara sa poata justifica, argumenta.
- Al doilea aspect este cel pe care vi-l ziceam la inceput, ca cei din zona muzicii clasice sunt elitisti, sunt cumva deasupra tuturor. Sunt aerieni. Cumva, atitudinea ei poate fi judecata si astfel: in sferele ei inalte nu exista „cancel culture”, nu exista argumente de genul. Ele sunt pentru „muritorii de rand”, pentru „ceilalti”. Ei, oamenii muzicii de elita, nu se coboara la asa ceva. Eh, in randul unei astfel de elite vine un om din secolul asta, cu argumente actuale, om care este rapid exclus. Era din alt film, ca sa zic asa.
Si acum scena care m-a marcat, pe care o voi tine minte probabil toata viata. Se duce Lydia Tar la scoala unde invata copilul, fetita ei, pentru a rezolva o problema: bullyingul la care aceasta era supusa. Se duce efectiv la colega care ii hartuia fiica si i se prezinta drept TATAL Petrei. Nu numai cuvantul TATAL m-a socat, ci si FIGURA pe care o avea aceasta. Nu a zis parinte (1 sau 2), ci a zis TATAL.
Am scris peste 1600 de cuvinte, stiu ca deja e foarte mult, asa ca nu mai lungesc articolul. Spun doar ca per total, din ORICE unghi l-ai privi, Tar este un film excelent. Nu m-am putut bucura pe de-a-ntregul de el pentru ca sunt „afon” in ceea ce priveste muzica, nu doar in privinta urechii muzicale, ci si in ceea ce priveste cultura muzicala. Pentru mine, filme precum Tar ori carti precum Pur si simplu despre muzica sunt fascinante tocmai pentru ca vorbesc despre un Everest, despre un domeniu care imi pare atat de departe. Atat de departe, insa in acelasi timp un domeniu interesant, despre care imi doresc sa aflu mai multe.
Dintre cele 3 unghiuri de abordare, vi-l recomand pe cel de-al doilea: priviti Tar drept un film politic. Veti fi fascinati de ceea ce veti descoperi.
Be the first to leave a reply