Filmul Taximetristi este o comedie COMERCIALA excelenta

Filmul Taximetristi este ecranizarea piesei omonime, pe care eu am vazut-o in 2019, in cadrul FEST-FDR. Ea se joaca la Teatrul APOLLO111. Am inceput abrupt, direct, pentru ca toata lumea sa stie despre ce voi vorbi mai departe.

Povestea Filmului Taximetristi este aparent simpla: vedem cum decurge o tura (o noapte) pentru 2 prieteni taximetristi, ce clienti au, ce probleme au, cum reusesc sa treaca peste ele. Vedem, de fapt, diferenta dintre a zice si a face. Vedem exact ce inseamna sintagma „vorbe goale”.

Acum, ma voi departa un pic de filmul Taximetristi si voi contextualiza un pic. In general, atunci cand este ecranizata o piesa de teatru, producatorii de film au TEORETIC 2 optiuni: fie pastreaza exact distributia de pe scena (de multe ori mergand pe mana aceluiasi regizor), fie merg pe o distributie complet diferita. In prima situatie pot da ca exemplu Secretul fericirii (aici avem si spectacol de teatru, si film, dar si carte), iar in a doua situatie avem Acasa la tata (unde distributia din teatru a fost radical diferita de cea de pe marile ecrane). Avantaje si dezavantaje sunt in ambele situatii. Pe de-o parte, cand faci un film radical diferit, cu o alta distributie, el este ALTCEVA. Mai bun sau mai rau, irelevant. E altceva. E un alt produs, care poate fi consumat independent de produsul „copiat”. Cand, insa, spectacolul exact de teatru este transpus pe marile ecrane, exista riscul ca unii spectatori, asa ca mine, sa fie nemultumiti ca nu li se ofera mai mult. Cum am fost la Secretul fericirii, de exemplu.

Eh, in cazul filmului Taximetristi ne aflam intr-o situatie cumva intre (nu complet la mijloc, ce-i drept): avem distributia din spectacolul de teatru, dar cu ceva adaosuri. Cativa clienti in plus, care nu strica, nu altereaza ideea generala a povestii, ci o completeaza.

Despre acesti clienti discutia poate fi ampla. Caci ei ne arata faptul ca producatorii romani de filme au inteles in sfarsit utilitatea „rolurilor de afis”: pentru un rol mic, de 2-3-5 minute, e bine sa iei o vedeta, un actor important, care sa atraga publicul. Aici avem 3 actori vedeta: Micutzu, Monica Barladeanu si Andi Vasluianu. Personajele principale sunt aceleasi, celelalte personaje secundare, cele importante, sunt si ele cele din spectacolul de teatru, asa ca prezenta celor 3 vedete nu deranjeaza, ei pur si simplu se potrivesc in peisaj. Comercial, ei aduc enorm de mult, caci multi considera Filmul Taximetristi drept „noul hit al lui Micutzu”, desi el joaca doar cateva minute. Insa faptul ca unii-l considera asa aduce multi spectatori in salile de cinema.

Evident, este importanta si varsta actorilor, caci niste actori din alta generatie aduc cu ei si un alt tip de public: Micutzu are un public, Andi Vasluianu un altul, Monica Barladeanu un altul. La fel de evident, nu sunt publicuri TOTAL diferite, dar e bine ca producatorii recurg la tot felul de artificii, corecte, morale, permise, pentru a atrage publicul in sala.

In acest caz, ca tot vorbeam despre cele 2 posibilitati, eu vad Filmul Taximetristi drept un upgrade al spectacolului de teatru omonim. Un upgrade inseamna mai mult, mai bun, mai complex. E drept, se putea mai bine la capitolul vizual: mi-as fi dorit sa vad mai mult din oras noaptea, insa cameramanul refuza parca ostentativ sa-mi arate Bucurestiul nocturn, concentrandu-se pe interiul taxiului ori pe un cadru unic cu terasa de unde ei isi beau cafeaua. Evident, inteleg motivatia psihologica, trebuie sa vedem personajele in prim-plan, sa le vedem mimica fetei, insa mi se pare ca filmul ar fi avut potential si din punct de vedere vizual, ar fi putut veni cu acest mare avantaj in fata spectacolului de teatru. S-a concentrat prea mult pe personaje, pe clienti ori pe soferi, pe problemele lor, si a ignorat (aproape) complet exterioarele. Repet, inteleg argumentul psihologic, dar unul ca mine isi dorea parca ceva mai mult (de la film am pretentii in ceea ce priveste vizualul).

Nu neg, s-ar putea ca viziunea regizorului Bogdan Theodor Olteanu sa fie mult prea teatrala. Ceea ce, repet, are sens din punct de vedere cinematografic, din punct de vedere psihologic, insa rateaza o sansa. Putini vor duce lipsa acestor peisaje, sunt constient de asta, insa unul ca mine simtea nevoia de ceva mai mult vizual, de mult mai multe cadre exterioare (pe care altfel le apreciez in filmele romanesti si laud peliculele unde intalnesc asa ceva; de pilda, cel mai recent film romanesc vazut, Inceput, are niste peisaje realmente superbe!).

Acum, legat de limbaj, sunt 3 perspective, pe care le voi enunta mai jos. Trei perspective, adica 3 repere:

Unii sunt de parere ca limbajul este prea colorat, ca se exagereaza si ca filmele (si mai ales spectacolele de teatru) nu ar trebui sa se bazeze pe asa ceva. Ei sunt acei snobi intelectuali, acei pretiosi pudici care rosesc la fiecare cuvant obscen. Evident, acestia nu vor aprecia Filmul Taximetristi, considerandu-l prea obscen. Cu limba prea porcos.
Altii sunt intre: ceea ce este permis in sala de cinema nu ar fi permis la teatru. Cica filmul ar fi ok ca limbaj, ca productie cinematografica este la limita, insa pentru teatru e prea obscen. La teatru, dupa cum stim, trebuie sa auzim numai dialoguri filosofice, numai chestii profunde.
Sunt, insa, oameni care considera ca filmul este, de fapt, prea soft. Cei care cunosc taximetristi spun ca exemplele alese sunt dintre cei cuminti. Ca se putea apasa pedala mult mai tare. Nu s-a dorit si, zica-se, personajele au iesit prea cuminti.

Ce cred eu? Cred ca toate aceste perspective sunt corecte. Cred ca limbajul este indeajuns de colorat, insa am simtit in multe momente o frana. Parca personajele ar fi vrut sa se descarce mai mult, insa nu au fost lasate. Sunt de asemenea constient ca sunt soferi de taxi mult mai colorati ca limbaj, mult mai violenti, inclusiv fizic.

Cum sunt, de fapt, cei 2 taximetristi, fiecare in felul sau? Pai, din tot filmul (ca de altfel si din spectacolul de teatru), ei sunt niste gargaragii. Ei vorbesc vorbe. Spun ceva doar ca se afle-n treaba. Ei nu au nimic cu nimeni: nici cu homosexualii, nici cu soferii UBER, nici cu femeile, cu nimeni. Scena aproape finala, in care un gay ajunge in taxiul unuia dintre ei (nu va zic mai multe), este elocventa. Evident, intalnim si soferi ca ei. Insa este la fel de evident ca intalnim soferi MULT MAI RAI. Soferi care nu te lasa sa te urci, care te intreaba unde mergi, care-ti fac tarif dupa cum arati.

Cei 2 sunt doar niste papagali. Va las pe voi sa aflati diferenta dintre smekeri si papagali. O puteti intuit, dar explicatia este de-a dreptul delicioasa.

Per total, filmul Taximetristi este o comedie excelenta, una comerciala, care se straduieste sa puna frana la limbajul obscen pentru a atrage un public cat mai larg. Si tot din acest motiv, filmul apeleaza la un artificiu comercial american, apeland la cateva vedete pentru roluri foarte scurte, de 2-3-5 minute. Mi-as dori ca la un astfel de artificiu sa apeleze cat mai multi regizori si producatori.

Filmul Taximetristi intra in cinematografe din 20 ianuarie 2023, fiind distribuit in Romania de Forum Film. Eu va recomand sa prindeti o proiectie in prezenta echipei, recomandare pe care o am pentru toate productiile autohtone. E drept, aici v-as recomanda si sa veniti cu UBER-ul la cinema, asta doar daca sunteti cu chef de trolling la fel ca mine. Ma rog, trollingul trece prin stomac, exact ca dragostea, drept urmare eu am trollat mergand la vizionare cu tramvaiul si introcandu-ma cu metroul. Deci, ca sa zic asa, am chef de trolling, am ceva umor, da-s prea zgarcit sa imi pun ideile in aplicare. Sunt gargaragiu, numai gura e de mine. Exact ca cei 2 taximetristi din film.

ps: Filmul Taximetristi are un soundtrack original, o melodie creata de Spike special pentru acest film. Un alt lucru pe care simt nevoia sa-l laud: fiecare film ar trebui sa aiba MACAR o melodie originala, pe care s-o poti asocia cu pelicula. Melodia asta cantata de Spike este SCURTA si LA OBIECT. Este ce trebuie, cum ar zice baietii din cartier!