Katharina a fost cel mai surprinzator film vazut la Dracula film festival 2022. Despre cum am vazut filmele si cum scriu despre ele, de ce o fac cu intarziere, va voi explica pe larg pe EmilCalinescu.eu.
Asadar, Katharina este un teen-horror, unde un grup de prieteni, de liceeni, hotarasc sa o ia pe via Transilvanica pentru a-l plimba pe un prieten venit din strainatate. La un moment dat dau de o fantoma speciala: iubita lui Dracula (fosta? actuala? greu de spus). Katharina este o fantoma extrem de mofturoasa, greu de strunit, insa este in acelasi timp o fantoma buna, prietenoasa, care nu vrea sa faca rau, nu vrea sa sperie, nu vrea sa se razbune.Continue reading Katharina – Dracula film festival 2022
Wildland a fost al doilea film vazut la Nordic Film Festival 3. Dupa o comedie care te facea deseori sa lacrimezi, Run UJE Run, a urmat un thriller-drama extrem de dur, de violent.
Wildland este povestea Idei, o adolescenta careia ii moare mama intr-un accident de masina, drept urmare este nevoita sa se mute la matusa ei, la sora mamei. Acolo este o casa extrem de dubioasa: inauntrul ei este armonie, este liniste si pace, o familie unita si iubitoare, insa in afara ei este multa violenta.
Pe scurt, familia Idei, noua sa familie, se ocupa cu recuperarea datoriilor. Un fel de camatarie, unde mama verilor Idei era tartora, matroana, care insa nu se murdarea deloc. Ea dirija totul de acasa.
Ida are parte de o maturizare fortata, de la o viata linistita (pe care n-o vedem, doar o presupunem) la una plina de peripetii si de violenta. Una pentru ca care ea pare prea finuta, prea inocenta.Continue reading Wildland – Nordic Film Festival 3
Run Uje Run a fost filmul de debut al Nordic Film Festival 3. Ca sa intelegeti despre ce este vorba in acest film, imaginati-va urmatoarea situatie: un cantaret cunoscut doar in oraselul lui, sa zicem in Slatina natala, care avea la un moment dat si emisiune la radioul local, hotaraste sa isi scrie scenariul propriului film, in care va si juca alaturi de familia sa.
Eu v-am dat situatia adaptata la tara noastra, insa trebuie sa va imaginati situatia de mai sus intr-un micut orasel suedez. Fix din acest motiv imi este greu sa spun prea multe despre poveste. Sunt convins ca daca as fi trait in acea localitate, daca l-as fi auzit la radio, fie si injurandu-ma, daca l-as fi vazut la stand-up ori la teatru de improvizatie, ori daca i-as fi ascultat, macar din greseala, muzica, l-as fi privit altfel. L-as fi privit ca pe unul de-al meu.
L-as fi privit altfel si daca as fi fost macar suedez. Muzica lui ar fi insemnat ar fi putut insemna mai mult, as fi putut afirma ca e suedez tipic ori, dimpotriva, ca e atipic, ca nu este unul de rand.Continue reading Run Uje Run – Nordic Film Festival 3
Despre filmele TIFF spun in fiecare an acelasi lucru: cele mai bune sunt cele pe care le ratez, nu cele pe care le vad. Iluzii pierdute este un alt exemplu care imi confirma regula.
Iluzii pierdute este ecranizarea unei nuvele celebre scrise de Balzac in anul 1837, insa din pacate eu nu am citit-o, asa ca nu voi face o analiza comparativa carte vs film. De asemenea, nu voi trata acest film drept unul istoric, vrand sa arat cum este portretizata societatea franceza post-revolutionara.
Voi scrie acest articol din perspectiva actualitatii sale: cat de relevante sunt personajele lui Balzac in 2022? Ce anume este diferit in societatea noastra fata de cea portretizata de Balzac?
De ce aleg aceasta perspectiva? Dintr-un motiv foarte simplu: pentru ca lucrurile, la nivel macro, nu s-au schimbat aproape deloc. In afara de partea legata de regalitate (presa regalista vs presa liberala, liberalii fiind atunci opozitia, tind sa zic progresismul, dar prefer sa nu), in rest totul pare exact la fel ca-n zilele noastre.
Credeti ca-n zilele noastre nu sunt platiti critici de teatru ori de carte sa desfiinteze ori sa ridice in slavi o opera (fie ea literara ori teatrala)? Credeti ca nu exista aplaudaci platiti in salile de teatru?
Credeti ca nu exista editori de carte care sa nu citeasca efectiv cartile pe care le scot?
Credeti ca nu exista tineri provinciali cu suflet de artist care ajung in capitala plini de vise, de iluzii, pe care le vor pierde destul de rapid? Credeti ca nu exista Iluzii pierdute, precum cele ale lui Lucien, si-n zilele noastre?
Lucien este un tanar poet care ajunge in anul 1821 in Paris. El este orfan de tata, asa ca hotaraste sa se legitimeze cu numele mamei lui (nu este clar daca alegerea aceasta era oficiala, in acte, ori era una strict informala), cert este ca originea sa paterna parea a fi un handicap. Lui nu ii era rusine cu ea, dar prefera sa se legitimeze cu cea materna.
El ajunge in Paris dupa ce se indragosteste nebuneste de o baroneasa. Ajuns acolo, este repede abandonat de baroneasa, asa ca, pentru a se intretine, este nevoit sa se descurce singur. Nestiind sa faca altceva in afara de scris, reuseste sa se angajeze la un ziar unde trebuia sa scrie ceea ce acum am numi recenzii culturale (de teatru si de carte; primul film din istorie a aparut abia la sfarsitul secolului XIX, in 1895). Aici afla cum se scriu recenziile, cat costa o astfel de recenzie si cum este platit succesul (ori insuccesul).
Nu va zic mai departe sub aripa cui se afla, cum schimba el taberele, cum incepe caderea lui si ce se alege de cariera sa scriitoriceasca.
Va spun doar ca cei care (inca mai) scriu in acest domeniu cultural ar trebui sa mearga sa vada acest film si sa se intrebe cat de reala, de autentica, mai sunt aceste lucruri in 2022.
Ca opinie strict personala, in Romania nu se platesc recenzii favorabile (ori, dimpotriva, nefavorabile, pentru a genera un scandal artificial) pentru ca acestea sunt aproape irelevante. 99% din publicul care alege ce carti sa citeasca nu este deloc interesat de recenzii. Iar acel 1% care este interesat are oricum mult prea multe optiuni la dispozitie, mult prea multe ziare, reviste, site, bloguri si vloguri pentru ca O RECENZIE sa fie cu adevarat relevanta.
Exemple de carti bine vazute de critici care sa nu se fi vandut nu va dau, desi intalnim la tot pasul. Exemplele contrare, insa, sunt preferatele mele: la Bookfest 2022, cel mai recent targ de carte, cea mai vanduta carte a fost Minciuna lui Michelangelo de Igor Bergler. Autorul in sine este ignorat de 90% dintre critici, acestia spunand despre scrierile sale ca nu pot fi numite literatura. Este, din punctul meu de vedere, cel mai bun exemplu pentru a reliefa irelevanta criticilor.
Imi convine situatia? Ar trebui sa o condamn, sa injur publicul pentru asta? As face asta DACA M-AS AFLA IN ACEASTA CATEGORIE numita CRITICI (de teatru, de carte ori de film). Norocul meu este ca nu sunt si ca din ce in ce mai putini oameni ma confunda cu ei.
Nu pentru ca criticii de la noi ar fi spagari (daca sunt nu am aflat eu si oricum, chiar daca as afla, tot nu m-ar interesa), ci pentru ca ei reusesc sa fie irelevanti pentru toata lumea: si pentru publicul larg, si pentru publicul mai putin larg, chiar si pentru ei insisi (pentru breasla lor).
Acest film, Iluzii pierdute, este printre putinele la care chiar voi citi recenziile, la care chiar sunt interesat de opiniile criticilor. Chiar vreau sa vad cine se simte cu musca pe caciula, cine isi pune, macar un pic, cenusa-n cap.
Am spus mai demult si o repet: atunci cand aveti contact cu o opera clasica trebuie sa va ganditi la contemporaneitate. Nu cititi o opera clasica asa cum ati fi citit-o in anul aparitiei ei, ca NU traiti in acea perioada. La fel trebuie sa faca si cei care SCRIU despre povesti care se petrec acum sute de ani. Ok, filmele de epoca sunt o categorie distincta, dar decat sa stai sa analizezi machiajul si modul in care sunt imbracate personajele mai bine te-ai strofoca sa ne reliefezi asemanarile cu realitatea zilelor noastre.
Iluzii pierdute este un film excelent, care poate fi tratat deopotriva ca film istoric si ca film actual. Este, in acelasi timp, si o comedie spumoasa, la care veti rade pe saturate. Tototdata, nu are contraindicatii, nu exista vreo categorie de public care ar trebui sa-l evite.
Iluzii pierdute a aparut in 2021, a rulat si la TIFF 2022, dar eu l-am vazut la Cinema Elvira Popescu, la vreo 2 saptamani dupa festivalul clujean. M-am simtit, insa, ca la TIFF, este un film care se potrivea perfect in peisaj acolo. Cumva, in mintea mea el va ramane asociat pe viitor cu TIFF-ul, fiind din multe motive UN FILM DE TIFF.
Iluzii pierdute are, insa, norocul de a avea un distribuitor, Independenta Film, care-l face accesibil si publicului neclujean, el intrand in cinematografele patriei de vineri, 8 iulie 2022. Va sfatuiesc sa mergeti degraba sa-l vedeti, ca nu se stie cate saptamani va fi disponibil. Si-i tare pacat sa-l ratati, e un film mult prea bun si prea actual pentru a nu-l vedea (in sala de cinema).
ps: In Iluzii Pierdute un rol excelent, de editor ultra-comercial (care, de fapt, nu stia sa scrie si sa citeasca), il are Gerard Depardieu. La TIFF 2022 l-am vazut intr-un alt rol excelent, Maigret. Acolo are un rol pozitiv, de detectiv genial (cu ceva defecte, ce-i drept). Nu v-as fi reliefat interpretarea lui daca nu s-ar fi vorbit mult despre el in aceste zile in contexte deloc cinefile. Dupa cum stiti, el a plecat acum ceva ani din Franta in Rusia pentru a evita plata taxelor mult prea mari din Franta. In contextul razboiului din Ucraina, multi si-au amintit de gestul sau si au inceput sa-l injure, sa il considere criminal, murdar de sange pe maini. Personal, prefer sa fiu consecvent si sa spun ca atunci cand apreciez interpretarea unui actor ii apreciez strict talentul sau (valabil si-n cazul cantaretilor ori sportivilor). Pentru mine, Gerard Depardieu este un actor imens, un artist care poate avea ORICE optiuni politice doreste. Eu il voi aprecia in continuare CA ACTOR, fara sa ma intereseze in vreun fel unde locuieste, pe cine sustine politic si ce parere are despre subiectele la zi. Sunt defect, stiu deja asta.
Un scurt film despre omor a fost PRIMUL film vazut la TIFF 2022. A facut parte din sectiunea „Close-up Krzysztof Kieslowski”. Excelent filmul, spun din start. Si tot din start spun ca nu sunt atat de familiarizat, atat de in tema, cu opera celebrului cineast polonez, asa ca ce scriu in acest articol nu va fi despre asta.
Povestea, pe scurt, suna in felul urmator: destinele a trei oameni complet diferiti se intersecteaza intr-un mod extrem de dubios in Varsovia comunista (1987 anul). Un taximetrist, un student la drept si tanar taran sunt cele 3 personaje. Destinele lor se intrepatrund atunci cand taximetristul il duce pe tanarul taran intr-un loc departat, ascuns, si este omorat de acesta cu un bolovan. Tanarul avocat, proaspat admis in barou, preia cazul, fiind primul caz al acestuia. Nu va dezvalui cum se termina totul, insa va spun ca pentru infractiunile de care era acuzat tanarul pedeapsa in Polonia comunista era … cea capitala.Continue reading Un scurt film despre omor – TIFF 2022
Anul pierdut 1986 (Clouds of Chernobyl) este, contrar titlului, un film extrem de actual. In aceasta perioada se discuta, mai mult ca oricand, despre avort si despre dreptul femeii de a decide in privinta propriului corp.
Filmul Anul pierdut 1986 (Clouds of Chernobyl) ataca aceasta problema, punand pe ecrane un caz real. Pe langa problema avortului, in acest film mai vorbim si despre zvonistica referitoare la Chernobyl si la posbilele efecte ale norului radioactiv.
Pe scurt, Irina este invatatoare in sat, mama a doi copii si sotie de capitan de vas. Sotul ei era mai mult plecat, asa ca ea trebuia sa aiba singura grija de casa. Atunci cand afla ca este iarasi gravida, ea va trebui sa ia o decizie cruciala: va face sau nu avort? Pe langa problematica intretinere a celui de-al treilea copil, mai aparuse un factor important: posibilele malformatii cu care se nasteau copiii din cauza accidentului de la Chernobyl.Continue reading Anul pierdut 1986 (Clouds of Chernobyl) – TIFF 2022
Riscul cand scrii despre un film gen Nimic despre dragoste este sa iti iasa un articol sec. In cazul multor filme un articol sec este bine-venit, este in spiritul filmului. Nu si in acest caz, unde filmul poate fi acuzat de multe defecte, nu si de acesta.
Nimic despre dragoste este, daca-mi este permisa exprimarea, un film specific lui Florin Piersic jr. Se aseamana mult cu Killing Time, ca subiecte de discutie, ca personaj (Florin Piersic jr pare a-si juca, pana la un punct, propriul rol), ca ritm. De aceasta data nu mai avem 2 asasini platiti, ci avem 2 cupluri, 2 prieteni buni care se intalnesc. Stim deja, din trailer si nu numai, ce este cu cele 2 cupluri, care este problema lor, insa privim filmul de parca nu stim.
Cei care merg des la teatru isi vor da seama, se vor prinde, fara sa se fi uitat la trailer, caci este un drepunghi amoros aproape clasic.
Nimic despre dragoste este, de fapt, un spectacol de teatru filmat, chiar s-ar potrivi foarte bine pe scena. Si chiar s-a vazut, sub diverse forme, pe scena. Pe diverse scene.
Florin Piersic jr are un personaj delicios, un personaj pe care in acelasi timp ti l-ai dori drept prieten, dar care iti strica ziua cand ti-e lumea mai draga. Este tipul de persoana delicioasa, spumoasa. spectaculoasa. Paul Ipate, colegul sau „clasic” de scena, partenerul sau in mai multe spectacole, pare a fi total opusul, omul acela calm, la locul lui, serios, care deseori pare rusinat de ce prieten poate avea, chiar daca nu are curajul sa-i spuna direct ca-l deranjeaza. Cu siguranta ati intalnit atatia si atatia prieteni: unul serios, calm, asezat, care are drept cel mai bun prieten unul total opus, unul cu care ati zice ca nu are nimic in comun.
Fara sa fie in vreun fel spoiler, trebuie sa va dezvalui o faza care mi-a atras atentia in film. Personajul interpretat de Florin Piersic jr era extrem de enervat, plin de spume, ca sa zic asa, drept urmare pleaca val-vartej de la munca. Acolo, la lift, intalneste un tip care pur si simplu se hlizea, radea fara motiv. Asa ca incepe sa-l bata, sa se descarce pe el.
La conferinta de presa de dupa film, caci la TIFF s-a lasat cu intrebari, cu remarci, cu comentarii, Florin Piersic jr a spus ca acel personaj poate fi oricine. Ne putem gandi la orice actor, orice vedeta, care ne enerveaza. Daca-l dispretuim pe X, atunci X este cel batut.
Mi-a placut mult ideea, la fel cum mi-a placut mult si finalul. Final care, fie vorba-ntre noi, este specific filmelor. Nu putem avea astfel de finaluri in teatru. Sau putem avea, dar mult mai putin explicit.
Veti aprecia Nimic despre dragoste indiferent de unghiul din care-ti veti privi: este o comedie buna, spumoasa, potrivita pentru a fi vazuta in gasca; este un film indeajuns de profund incat sa te puna pe ganduri, incat sa ramai cu ceva dupa ce ai iesit din sala de cinema; totodata, are personaje indeajuns de bine conturate incat sa poti vorbi despre ele atat pentru modul in care au fost gandite, concepute, scrise de scenarist, cat si pentru modul in care au fost interpretate. Pentru majoritatea acestor lucruri meritul ii apartine lui Florin Piersic jr, in triplul sau rol de scenarist, regizor si actor. Plus cel de producator, evident.
Ce nu am inteles foarte bine, dar misterul face parte din farmecul filmului, este de ce un film turnat in 2014 a aparut abia in 2022 (inteleg amanarea de 2 ani din pricina pandemiei, restul de 6 ani sunt, totusi, greu de explicat, inteles). Insa, cumva, misterul acesta, care se adauga misterului din final, plus misterului legat de acel personaj, au un farmec aparte, aduc un plus acestui film.
Ah, da, imi place de mor si titlul: Nimic despre dragoste este titlul perfect pentru acest film. Mergeti la cinema sa-l vedeti, ca sa va convingeti ca am dreptate.
PS: Nimic despre dragoste are mare, pe poster, un „18+”. Nu stiu daca acest 18+ a venit de la CNC ori daca ideea a fost a producatorilor, insa va spun sincer ca nu mi s-a parut deloc un film atat de … special. L-as recomanda lejer chiar si unor adolescenti de 14-17 ani. Poate sunt eu mai „liberal” ca viziune. Noroc ca nu am copii, zic unii.
Balaur este un film romanesc bazat pe un caz real. Pe mine m-a impresionat nu neaparat din motive cinematografice, cat prin problematica pusa.
Pe scurt, avem o idila interzisa intre elevul Iuliu, de 16 ani, si profesoara lui de religie, care profesoara avea si calitatea de sotie de preot. Deci in dubla sa calitate, profesoara de religie si preoteasa, Ecaterina pacatuieste. Fa ce zice preoteasa, nu ce face preoteasa, intr-o adaptare cinematografica excelenta.
Asa cum am facut si-n cazul multor altor filme, voi scoate intai in evidenta aspectele cinematografice, pentru ca la final sa vorbesc despre problema efectiva pusa in discutie. Aici am 5 aspecte de subliniat:
Octav Chelaru este si el la debutul in lungmetraj. Chiar daca per total, pentru debut, regia lui este buna, are 2 puncte slabe care trag in jos filmul. Nu stiu daca cele 2 puncte trebuie puse in seama lipsei de experienta sau nu, asta ramane de discutat. La acest punct mai am, insa, ceva de subliniat: problema ipocriziei preotilor a mai fost „dezbatuta” si in scurtmetrajul Haine Negre (din 2017), regizat tot de Octav Chelaru.
Incep cu sfarsitul: scena finala este IN PLUS. Nu intru in detalii, nu vreau sa fac spoiler, o veti vedea si va veti convinge singuri. Va dezvalui, insa, ce a spus regizorul la finalul proiectiei atunci cand l-am intrebat de ce a ales acel final: a spus ca MORAL i s-a parut mai indicat. Deci a ales finalul pe considerente morale, nu cinematografice. Inteleg aspectul moral, insa cinematografic filmul s-ar fi terminat PERFECT fara acea scena finala.
Alexandru Papadopol strica filmul. Nu stiu cat e vina regizorului (fie pentru ca l-a ales, in mod gresit zic eu, fie pentru ca nu i-a dat indicatiile regizorale corespunzatoare), insa stiu sigur ca Papadopol nu a aratat deloc ca un preot pe parcursul filmului. E drept, aici poate fi vorba si de subiectivism: eu il vad pe Papadopol drept un actor de comedie. Rolurile neserioase par a i se potrivi. In plus, nu mi s-a parut niciodata un actor maleabil, care sa poata interpreta roluri foarte diversificate. Aici, pur si simplu nu i s-a potrivit rolul. Pe de-o parte, parea a o tine din scurt pe Ecaterina, ea parea ca nu-i iese din vorba, insa pe de alta parte parea moale, nu parea deloc mana forte. Iar atunci cand deschidea gura, cand vorbea despre chestii religioase, nu parea deloc convingator.
O chestie interesanta si deopotriva amuzanta: Balaur este titlul romanesc, insa in engleza titlul este The Higher Law. Regizorul a considerat ca Dragon (traducerea exacta) n-ar avea sens, ca mitologia din spatele cuvantului BALAUR il face intraductibil.
Excelente 3 interpretari: Malina Manovici (in rolul Ecaterinei), Sergiu Smerea (in rolul lui Iuliu) si Richard Bovnoczki (un profesor, coleg de-al Ecaterinei). Excelente toate 3, cu un plus pentru tanarul Sergiu Smerea.
Legat de problema morala, lucrurile sunt foarte complicate. Eu, unul, nu am fost niciodata de acord cu sintagma „fa ce zice popa, nu ce face popa”. Puteti inlocui cuvantul POPA cu PROFA DE RELIGIE. Eu vreau ca preotul (ori profa de religie) sa fie niste exemple. La fel cum imi displac doctorii de plamani care fumeaza. Nu as putea merge la vreunul.
Cine este principalul vinovat de aceasta relatie? Ecaterina sau Iuliu? Ce vina are, in tot acest caz, preotul?
In mod evident nu detin raspunsurile la aceste intrebari. La fel de evident, nici filmul nu da raspunsurile exacte. Insa mi-a placut foarte mult modul in care a fost pusa problema, modul in care a fost ecranizata aceasta intamplare reala.
Balaur este un film foarte bun, care ar fi fost excelent daca avea un actor de forta in rolul preotului si daca se termina inainte de ultima scena. Insa, asa cum am invatat la ora de religie: nimeni nu-i perfect. Nici macar regizorul unui film cu preoti.
Filmul Balaur a intrat in cinematografe in data de 9 septembrie. Eu l-am vazut la TIFF 2022, articolul fiind de atunci. L-am repostat din Google Cache.
Problema de a fi viu a fost primul film vazut in cadrul editiei din acest an a Festivalului Filmului European. Locatia in care a fost proiectat acest film, pe data de 7 mai 2022, a fost Cinemateca Eforie.
Desi pentru multi este irelevanta locatia si data, pentru mine cele 2 sunt esentiale. Chestiunile colaterale intregesc deseori tabloul intr-un mod cat se poate de inedit.
Pentru mine, ca de altfel pentru multi altii, Cinemateca Eforie este o intoarcere in timp. Ideea in sine, de cinemateca, presupunea vizionarea de filme vechi, clasice, alaturi de cinefili inraiti si nu de consumatori de popcorn. Filmele EUROPENE de festival sunt cumva intre, se potrivesc doar partial in peisaj, ca sa zic asa.Continue reading Problema de a fi viu – Festivalul filmului european 2022
Despre trup si suflet a aparut in 2017, insa desi a fost pe radarul meu personal in saptamanile aparitiei, contextul mi-a fost cumva nefavorabil. Nu mai tin minte exact motivele, insa am avut o perioada aglomerata, am tot fost plecat, asa ca fara sa am motive anume, l-am evitat. L-am ignorat. Aflasem lucruri bune si foarte bune despre film, sa ne intelegem, asa ca decizia de a-l evita a fost cauzata mai degraba de context.
A rulat si la TIFF 2017, stiu ca a fost sold-out atunci. In mod cert premiul de la Berlin a fost unul dintre factori.
Timpul a trecut, asa ca am auzit tot mai rar despre acest film. Am fost, insa, placut surprins sa aud ca Despre trup si suflet va avea din nou proiectii la TIFF, de aceasta data dupa 5 ani.
Mi-am zis ca or fi motive nu doar comerciale, ci si de natura calitativa. Asa ca in a doua zi de festival, la ora 12:30, am mers la Cinema Victoria cu sperante destul de mari. Prima surpriza placuta: numarul mare de spectatori. Pentru un film care a mai fost la TIFF si care a rulat si in cinematografe, numarul lor era chiar mare. De asemenea, imi amintesc ca a rulat si pe niste platforme de streaming ori chiar in sistem VoD. Altfel spus, cine a vrut sa-l vada a avut posibilitatea s-o faca.Continue reading Despre trup si suflet – TIFF 2022
Nordic Film Festival 3 este a treia editie a festivalului filmului nordic si are loc, in acest an, intre 22 si 25 septembrie, la Cinema Elvira Popescu din Bucuresti. Eu va voi pune mai jos intregul program, anuntandu-va totodata ca voi putea merge doar in prima zi a festivalului. Norocul meu este ca-n acea zi va rula si un thriller, caci eu asociez filmele si cartile nordice cu thrillerele extrem de sangeroase.
Spun din start, inca de la inceputul articolului: eu am vazut filmul Metronom asa cum l-au vazut criticii straini de film. Nu am trait vremurile acelea, Cornel Chiriac si emisiunea Metronom nu-mi spun nimic, iar finala Cupei Davis din 1972 nu-mi starneste niciun sentiment de mandrie. Nu doar ca nu am trait acele 3 finale (cea din 72 a fost doar ultima dintre ele), dar nici mare fan tenis nu sunt.
Pentru mine totul este istorie, chiar daca aceasta istorie este mai importanta, mai relevanta, pentru mine decat pentru un francez, un american ori un britanic. Sunt, deci, indeajuns de obiectiv incat sa pot judeca filmul cu capul si nu cu sufletul, insa indeajuns de implicat emotional incat sa am si niscaiva trairi.
Sambata, 14 octombrie 1972. Ziua a doua a finalei Cupei Davis ce are loc la Bucuresti. Urmeaza meciul de dublu, cel care ar inclina decisiv balanta intr-un sens sau intr-altul.
In aceeasi zi, intr-un apartament obisnuit de bloc din Bucurestiul acelor ani se strang mai multi adolescenti, liceeni de clasa a XII-a. Oficial, pentru un ceai dansant. Neoficial: pentru a se intalni, a bea alcool pe ascuns si a asculta Europa Libera. Acolo se difuza emisiunea Metronom, a lui Cornel Chiriac.
Intalnirea, evident clandestina, sfarseste in beciurile Securitatii. Cine este cel care a turnat, ce anume dorea sa afle Securitatea si cum se termina totul ramane sa descoperiti singuri.
Practic, avem 4 fire narative, 4 povesti care se intrepatrund, de fapt o poveste mare, acaparatoare, si 3 fire narative mai mici, care par a sta in umbra.
Firul narativ principal, cel mare, important, este legat de Securitate si omniprezenta ei in viata de zi cu zi. Aici Vlad Ivanov are (din nou) un rol exceptional, un rol atat de bun incat mi se pare ca acest actor ar trebui ales numai si numai in roluri negative. Serios: care este ultimul sau rol pozitiv FOARTE BUN? Dintre cele negative pot enumera vreo 5 fara sa stau prea mult pe ganduri.
Al doilea fir narativ, dezamagitor de scurt pentru multi, este cel muzical. Cum excelent spunea cineva la finalul proiectiei: se aude prea putina muzica buna in acest film din cauza securistilor. Nu as putea spune ca filmul dezamageste din acest punct de vedere, durata este fix cea … permisa de autoritati. La modul cel mai propriu.
Al treilea fir narativ ar fi trebuit sa fie meciul de tenis. Din pacate, acesta este un pretext, bun doar pentru pozitionarea exacta in timp a actiunii. Nu este exploatat deloc, nu este legat in niciun fel de protagonisti.
Al patrulea fir narativ, surprinzator cel mai lung in afara celui principal, este o idila, o relatie de dragoste intre 2 colegi de liceu (Ana, interpretata de Mara Bugarin, si Sorin, interpretat de Serban Lazarovici). Nu va dezvalui nimic, nu va spun ce decizii iau acestia, insa nu pot sa nu imi exprim dezamagirea vizavi de aceste decizii: chiar daca nu am trait acele vremuri, chiar daca eu judec strict filmul, ca poveste, deciziile acestora, ale amandurora, mi se pare, cu orice ochi le-ai privi, gresite. Ilogice. Ok, niste decizii luate de 2 oameni imaturi, de 2 adolescenti, pot fi gresite. Dar parca nici imaturitatea nu este (nu pare) o scuza buna.
Metronom este, per total, un film excelent, bine construit, bine regizat, bine interpretat. Cateva decizii cheie ale personajelor principale il trag in jos, insa nu cu mult. Cei care au trait acea perioada vor privi cu alti ochi acest film, il vor TRAI cu adevarat intens. Cei ca mine ori strainii il vor trata strict ca pe un film istoric.
Inca nu mi-e clar care dintre cele 2 publicuri mari vor fi mai multumite de film, care il vor aprecia mai mult.
Eu am vazut Metronom la TIFF 2022, la o proiectie in aer liber, in Piata Unirii din Cluj. El va intra in cinematografe candva in toamna. Nu este clar la ce alte festivaluri va mai participa, el la TIFF-ul clujean a venit direct de la Cannes.
Stiam ca vreau sa merg la un cinema oldies, ca nu mai vreau sa vad in continuare filme americane standard asa ca am intrat la cinemateca Union, care era in drumul meu, si am cumparat bilete la filmul ce urma sa inceapa in cateva minute – Dineu cu vecinii de sus. Ce a urmat dupa a fost o portie sanatoasa de ras, care a compensat tot „luxul” din cinema-urile cu pretentii (floricele, suc, scaun mai comod, sunet dat uneori si la maxim).Continue reading Oana despre Dineu cu vecinii de sus (Sentimental) (The people upstairs)
Tromperie (Deception) este ecranizarea unei carti omonime scrise in 1990. Desi filmul este frantuzesc, se aude frumoasa limba franceza pe tot parcursul sau, personajul principal este un scriitor american plecat la Londra, care avea o amanta cehoslovaca ajunsa si ea pe acolo. Un american si o cehoslovaca vorbesc franceza la Londra. Da, stiu, limba unui film este o conventie, dar tot e ceva ce da eroare, iar daca vorbim despre filme de genul, cele mai mici detalii conteaza, schimba complet perspectiva.
Nu am citit cartea in cauza, nu stiu daca este tradusa in romaneste, ma rog, as fi putut s-o iau de pe Amazon in format electronic, drept urmare nu stiu cat de buna este aceasta. Unii spun ca ar fi printre cele mai slabe scrieri ale lui Philip Roth. Ceea ce ma duce cu gandul la o intrebare logica: daca asa arata o carte slaba de-a lui, oare cum o arata una buna?Continue reading Tromperie (Deception) – Les Films de Cannes a Bucarest 2021
Drive my car este ecranizarea povestirii omonime scrise de Haruki Murakami, povestire ce face parte din volumul Barbati fara femei (Men Without Women). Desi am citit mai multe carti de-ale lui Murakami, pe acesta nu am apucat s-o lecturez, drept urmare nu voi putea face comparatia carte-film.
Unica observatie este o intrebare: cum de o povestire scurta a fost ecranizata intr-un film de 3 ore? E ceva care nu se pupa aici, ceva care da eroare la mine.
Altfel, pana sa va vorbesc despre film, trebuie sa va spun 2 vorbe despre Murakami. Ca sa incep direct, voi afirma ca filmul m-a dus din start cu gandul la Murakami, desi pana sa ies din sala de cinema nu stiam ca este o ecranizare dupa Murakami. Sa ne intelegem: am citit doar 3 carti de-ale lui, lectura autorului japonez incepand-o cu ultima sa carte, Pur si simplu despre muzica.Continue reading Drive my car – Les Films de Cannes a Bucarest 2021
Feathers este unul dintre cele mai dubioase filme vazute vreodata, din orice unghi l-ai vedea. Daca l-as fi gasit intamplator pe net si l-as fi vazut, nu i-as fi dat mare importanta. Faptul ca acest film a fost apreciat de critici la Cannes ma face sa-l privesc dintr-o alta perspectiva. Ma face sa-l iau in serios, mai precis.
Pe scurt, avem o familie egipteana (se pare ca-n Egipt s-ar petrece actiunea, desi nu se precizeaza nicaieri asta) traditionala, unde tatal este capul familiei, singurul care aduce bani in casa, cel care tine intreaga familie. Toti 5 (2 soti si 3 copii) stau intr-o locuinta minuscula, insa nu-si refuza cateva mici bucurii.
Momentul care schimba radical viata familiei este ziua unuia dintre copii, cand tatal vrea sa-i faca o bucurie si cheama un magician. Acest magician are un numar cum probabil ati tot vazut: introduce un om intr-o cuie, de acolo urmand a scoate altceva, in acest caz o gaina. Doar ca aici vorbim despre o transformare pe bune, caci capul acelei familii, tatal, dispare complet, in locul sau aparand buclucasa gaina.Continue reading Feathers – Les Films de Cannes a Bucarest 2021
Spun din start: animatiile nu sunt specialitatea mea. Nu ca nu le pot savura, nu ca nu pot recunoaste o animatie bine facuta, insa exista in cazul lor foarte multe lucruri pe care o le ignor. Sunt o gramada de tehnici de animatie, de mod in care ele sunt construite, chestii la care evident ca nu sunt atent. Drept urmare, va invit sa cititi in continuare cateva IMPRESII despre animatia japoneza BELLE, vazuta de mine in cadrul Animest 2021 (a rulat in deschidere, la 18:30, dar a mai avut o proiectie in aceeasi zi, la acelasi cinema, de la 21:30; eu am vazut-o la a doua proiectie, caci a trebuit sa vad care-i treaba cu Uratul).
Avand in vedere cele de mai sus, este clar ca ma voi referi cu precadere la actiunea filmului, la morala lui, lasand analiza tehnicilor cinematografice in dauna celor care se pricep.
O avem, deci, pe Suzu, o adolescenta timida de 17 ani, care locuieste impreuna cu tatal sau, cu care are o relatie dificila. Mama ei a murit in urma cu mai multi ani, incercand sa salveze viata unui copil, de atunci Suzu inchizandu-se aproape complet in ea. Continue reading Belle – Animest 2021
Romania Salbatica este cel mai celebru film pe care-l ratasem la TIFF 2021. Dar, cum de felul meu sunt optimist, pot spune ca aceasta ratare a functionat in favoarea mea, caci in loc sa-l vad in aer liber, la o calitate (doar) buna, l-am vazut intr-o sala de cinema de mall, la o calitate excelenta. Si, credeti-ma, este un film care MERITA vazut la cea mai buna calitate posibila.
Lectii de persana este, in ciuda titlului, un (nou) film despre Holocaust. Un tanar evreu pretinde ca este persan, drept urmare comandantul il ia sub aripa sa, punandu-l sa-l invete limba persana. Din pacate, evreul nu stie aceasta limba, drept urmare este nevoit sa improvizeze, sa inventeze o limba, sa inventeze niste cuvinte care nu inseamna, de fapt, nimic. Partea dificila era, insa, alta: el trebuia sa si memoreze cuvintele respective, sa nu faca greseala sa uite un cuvant. Ori sa-l repete, sa spuna ca acela inseamna altceva.
Lectii de persana este un film despre curaj, despre perseverenta, despre nebunie, despre disperare, despre ce este dispus un om sa faca pentru a-si salva pielea. Nu va zic ce artificii a folosit omul pentru a-l invata pe neamt persana, nu va zic nici la ce-i trebuia acestuia din urma persana, insa pot sa va spun, sa va dezvalui, ca filmul are happy-end. Ma rog, cat happy-end poate avea un film despre Holocaust, film pe parcursul caruia mor oricum cateva mii de oameni, fie sub ochii nostri, fie vorbindu-se despre acele masacre.
Pentru filmul Lectii de persana a lucrat un profesor de lingvistica, un om care a creat la propriu, de la zero, o limba noua. Ma rog, filmul este bazat pe fapte reale, asa ca nu stiu exact ce a facut efectiv acel om in lagar. Cert este ca pe baza acestei minciuni a reusit sa supravietuiasca.Continue reading Lectii de persana – Central European Film Festival Timisoara 2021 & TIFF 2021
Mere (Apples/Mila) a fost primul film vazut la Central European Film Festival Timisoara 2021, in Aula Magna Universitatii de Vest din Timisoara. Pe blog articolele au aparut in ordine inversa, am preferat sa scriu intai despre Succes de public, filmul vazut seara, in aer liber.
Filmul acesta, Mere, mi se pare perfect pentru vremurile actuale. Pune o tona de intrebari, nu ofera raspunsuri, insa te face sa constientizezi faptul ca desele interogatii filosofice legate de ce ar fi bine sa faci, cum e ideal sa actionezi, sunt utile. Adica vremurile pe care le traim acum au fost anticipate indirect de multi, insa din pacate nu a stiut nimeni sa gaseasca si raspunsurile.
Pe scurt de tot, avem parte tot de o pandemie, insa aici unicul efect este amnezia totala: oamenii nu isi mai aminteau nimic. Practic, o luau de la zero (o mare resetare, ar zice unii). Exista o clinica, nu e clar daca de stat sau privata, nu e clar finantata de cine, care ajuta oamenii sa-si construiasca o identitate noua. Una dintre modalitati este sa pozezi cam tot ce faci, bine sau rau. Sa iti construiesti o identitate prin poze.Continue reading Mere (Apples/Mila) – Central European Film Festival Timisoara 2021
