The Pod Generation este filmul care a deschis Festivalul Filmului European 2023 de la Bucuresti. Subiectul filmului este unul la moda: inteligenta artificial (AI in engleza) si modul in care ea ne-ar putea conduce pe viitor viata.
The Pod Generation se petrece undeva in viitor, foarte aproape de intrarea in secolul 22 (se spune la un moment dat ca „ne pregatim de secolul 22”). Nu ni se spune in mod precis anul, dar este candva in viitor. Inteligenta artificiala este parte integranta a vietii, chiar daca asta inseamna ca multe lucruri sunt … artificiale.
Nu va spun chiar tot ce este artificial in acest viitor, imi vine sa spun apocaliptic, dar de fapt nu este chiar asa, desi cumva nu as gresi complet daca as spune asta, insa va dau 3 exemple de lucruri artificiale, exemple relevante pentru povestea acestui film.Continue reading The Pod Generation – Festivalul Filmului European 2023
Funny pages ar fi trebuit sa fie, dupa nume, o comedie autentica. Ceea ce este doar in mod oficial, doar pentru ca cineastii asta inteleg prin comedie. Trebuie sa aiba un final fericit si, daca ai noroc, ar trebui sa razi un pic pe parcurs.
Nu ma intelegeti gresit: Funny pages este un film bun, am vazut multe in el si am si ras de cateva ori. De mai multe ori decat m-as fi asteptat, dar de mult mai putine ori decat am pretentia de la o comedie. Poate-s eu prea pretentios cu comediile, cu notiunea in sine: aceste filme ar trebui sa ma faca sa rad. Daca reusesc sa faca si altceva, foarte bine, dar nu tin neaparat. Important este sa rad zgomotos la ele.
Funny pages este despre benzi desenate si despre pasionatii acestora. Fanaticii acestora. Pasionati nu inseamna doar cei care colectioneaza asa ceva, ci si cei care au talentul necesar de a crea asa ceva. Evident, nu poti crea ceva ce nu apreciezi, ce nu citesti, asa cum nu poti face filme daca iti place sa te uiti la filme. Intelegeti ideea.Continue reading Funny pages – American Independent Film Festival 2023
A thousand and One a fost, in ordine cronologica personala, PRIMUL film vazut la American Independent Film Festival 2023. Am revenit la Cinemateca Eforie (nu e deloc cinematograful meu preferat, insa are 2 mari calitati: publicul de-o calitate evident superioara si faptul ca nu are semnal, cel putin pe cele 2 retele mari) pentru un film care mie-mi suna a „O mie si una de nopti”. Nu citisem nimic despre film, voiam sa ma surprinda, insa titlul asta imi sugera.
Inez isi rapeste fiul din mainile statului, al sistemului de asistenta sociala, si fuge cu el la New York sa isi inceapa o viata noua. Spera sa nu fie prinsi ori macar sa reziste pana cand Terry implineste 18 ani. Cei 2 se au doar unul pe altul, iar secretul lor trebuie sa-l pastreze cu sfintenie.Continue reading A thousand and One – American Independent Film Festival 2023
I like movies este tipul de film pe care l-as recomanda oricarui cinefil inrait. E drept, multi cinefili ar putea intelege gresit mesajul, poate chiar pe dos.
Povestea din I like movies se petrece IN CANADA (veti vedea de ce este relevant acest aspect) este urmatoarea: un Lawrence Kweller este obsedat de filme. Nu pasionat, OBSEDAT. El are UN SINGUR prieten, cu care isi petrece serile de sambata, ati ghicit, uitandu-se la filme. Visul sau este sa fie admis la New York, la academia de film, dorind sa ajunga regizor.
Women talking este o ecranizare extrem de ciudata, de dubioasa, pe care criticii au apreciat-o si inca nu am gasit explicatiile in acest sens. Ma rog, ar exista una, cea politica, dar banuiesc ca exista ori ar trebui sa existe si altele.
Women talking ne spune povestea unei secte religioase (Menoniti) in care femeile nu sunt trimise la scoala, nu stiu sa scrie si sa citeasca, drept urmare ele traiesc ca acum 100-200 de ani. Nu au nicio sursa de informare, singurele informatii le luam … de la slujba.
Ele erau constant abuzate, violate, unele dintre ele ramanand insarcinate. Ceea ce vedem noi sunt discutiile (interminabile) dintre ele, discutii in urma carora urmau sa decida daca sa ramana acolo si sa lupte (impotriva abuzurilor, impotriva asupritorilor) ori sa plece.
Toate fricile lui Beau – Beau is afraid este cel mai nebunesc film al acestui an. Este tipul de film la care te poti uita de 10 ori si tot nu intelegi tot ce era de inteles. Nici macar nu stii daca l-ai inteles sau nu, daca ai plecat de la premisa corecta.
Toate fricile lui Beau este un film despre moarte, pentru ca totul pleaca de aici: Beau vrea sa-si viziteze mama, ceva il impiedica sa o faca, apoi el afla ca mama lui a murit. Deci in loc sa-si viziteze mama in viata, va trebui sa se duca la inmormantarea ei.
Teoretic, dar doar teoretic, vedem drumul initiatic al lui Beau, cu toate obstacolele, reale si imaginare, pe care le intalneste, pe care le infrunta (cu succes?). Asta teoretic.
Asadar, The Whale a ajuns, fara sa-mi dau seama cum, un film-emblema pentru fanaticii nutritiei. Vreo 3 persoane mi-au recomandat sa-l vad, iar o alta s-a laudat ca imediat dupa ce l-a vazut (acasa) s-a urcat pe bicicleta sa dea o tura, speriat fiind de ce a vazut. O alta persoana imi zicea ca dupa un astfel de film se teme sa mai manance anumite chestii nesanatoase.
Evident, eu la cele 140 de kilograme ale mele (ori peste, habar n-am cat!), ar trebui sa ma ingrijorez, ar trebui sa fiu socat si … sa fac ceva. Filmul The Whale acesta ar trebui sa traga un semnal de alarma in mine.
Nu voi spune ca sunt sanatos, nu voi indemna pe nimeni sa se ingrase. Dar nici fanatismul contrar nu cred ca e de laudat, eu unul nu-l voi promova.
Iar acest film, The Whale, NU este despre asta. Cine a inteles asta din The Whale dupa ce l-a vazut inseamna ca, la propriu, s-a uitat doar la poze.
Pe scurt, il avem pe Charlie, profesor de literatura engleza, care sufera de obezitate morbida. El este constient ca nu mai are mult de trait, asa ca-si doreste mai mult ca orice s-o revada pe fiica sa, pe care a parasit-o cand ea avea 8 ani (acum are 17). Din pacate, ca sa imi justific punctul de vedere, sa intelegeti argumentatia mea, trebuie sa spun mai multe. Unii ar putea considera usor spoiler ce voi spune.
Asadar, Charlie avea o sotie si o fiica atunci cand le-a parasit pentru un student. Un EL. Nu stiu daca e relevant pentru multi, mie mi se pare ca indirect e propaganda LGBT. Povestea ar fi fost la fel, IDENTICA, daca in loc de un el era o ea.
Din pacate, cel pentru care si-a parasit familia avea o mare problema: parasise o secta religioasa pentru care era misionar. Familia il reneaga (cu tatal sau in frunte), drept urmare el intra in depresie si se sinucide. Partea interesanta, pe care putini au observat-o (ori au refuzat s-o observe) este cea legata de modul in care se manifesta depresia: refuza sa manance.
Il vedem pe IMENSUL Charlie cum este ingrijit de sora fostului iubit (sora celui care s-a sinucis). De la ea aflam aceasta informatie: nu mai stiu cum sa-l fac sa manance. Continuarea, pe care ea n-o spune, dar care se subintelege, este urmatoarea: … iar pe tine nu stiu cum sa te fac sa nu mai mananci.
Atunci cand si-a parasit familia, lui Charlie i s-a interzis sa ia legatura cu fiica sa. Drept urmare, si fara familie, si fara persoana iubita, Charlie intra intr-o depresie puternica. Iar mancatul sau morbid este COMPULSIV. Asa cum, tot compulsiv, unii beau, altii fumeaza, altii se drogheaza. El se droga cu mancare, ca sa zic asa.
Nu va spun mai multe, trebuie sa vedeti filmul The Whale. Cu siguranta NU veti regreta. Insa ideea nu este sa nu mai mancati ori sa refuzati brusc sa mai mancati pizza ori cine stie ce mancare nesanatoasa. Ideea, de fapt, este sa fiti atenti la starea voastra psihica. Sa fiti ok cu voi insiva. Eventual sa nu va fie rusine sa apelati la un psiholog (despre acest aspect, despre meseria de psiholog, pregatesc un articol distinct).
Da, inteleg de ce a impresionat The Whale, inteleg de ce se discuta despre nutritie si sanatate. Dar din pacate, „focusul” este gresit. Un om s-a sinucis pentru ca nu manca, iar un altul s-a sinucis lent, treptat, mancand prea mult. Niciuna dintre extreme nu este de preferat, dar ambele au CAUZA COMUNA. La acea cauza trebuie sa ne uitam.
Asa cum ar trebui sa ne uitam si la aspectul religios, la partea cu MISIONARII.
Iar daca ma intrebati care este cel mai COMPLET personaj, cel pe care trebuie sa-l urmariti cu atentie, acesta nu este nicidecum Charlie, ci … FIICA LUI. Incercati s-o urmariti cu atentie si sa-i JUDECATI actiunile. ACOLO veti avea de furca, veti avea intrebari, veti fi pusi in diverse dileme. La Charlie lucrurile sunt destul de simple, omul are niste actiuni clare, cu scop precis, indiferent daca suntem sau nu de acord cu acesta. Fiica lui este, insa, cu totul si cu totul altceva. Va las voua placerea s-o descoperiti.
Si nu, nu voi intra in discutia legata de premii, de ce Oscaruri merita si pentru ce. Eu nu sunt critic, nu sunt atat de interesat de aspectele cinematografice. Povestea este cea care m-a interesat, iar The Whale are, credeti-ma, o poveste FABULOASA. Si asta e tot ce conteaza pentru mine!
Noaptea fantoma / Notte Fantasma este tipul de film care-ti ramane intiparit in minte mult timp dupa ce l-ai vazut. Nu face acest lucru pentru ca este foarte bun, pentru ca este genial, ci pentru ca te socheaza, te uimeste. Si te face sa descoperi multe, atat personaje, cat si un oras, Roma.
Pe scurt, avem 2 personaje principale, ale caror vieti se intersecteaza intr-un mod dubios. Il avem intai pe Tarek, un copil de imigranti (mama egipteaza, tata indonezian, sper c-am retinut corect), care se indrepta spre niste prieteni cu cateva grame de iarba la el. Prietenii il rugasera sa treaca prin parc si sa cumpere ceva, doar pentru distractie. Din pacate pentru Tarek, este vazut cumparand iarba fix de cine nu trebuie: de un politist.
Acesta avea, teoretic, doua variante: sa confiste iarba si sa lase tanarul in pace (tanar care este MINOR) ori sa-l ia si sa-l duca la sectie, de unde ar fi trebuit sa-l ia acasa parintii. Din pacate sau din fericire, politistul nu alege niciuna dintre aceste variante. El ia copilul, il invita la el in masina si … incepe cursa. Impreuna cu Tarek descoperim Roma noaptea, asa cum nu o stiu nici macar locuitorii orasului.Continue reading Noaptea fantoma / Notte Fantasma – Visuali Italiane 2023
Eu si Spotty / Io e Spotty este unul dintre cele mai dubioase filme vazute in ultima vreme. Dubios nu inseamna, insa, de groaza. Periculos. In multe momente este fix contrariul.
Povestea suna dubios: Matteo este tipul de artist genial neinteles si singuratic. El creeaza animatii, este extrem de bun in ceea ce face. Insa atunci cand seara ajunge acasa adora sa se imbrace in caine. Drept urmare, a dat un anunt pentru a-si angaja un … dog-sitter. Adica cineva care sa aiba grija de el cand este caine. Care sa-i accepte aceasta latura.
Incet-incet – Piano Piano este filmul cu care a debutat a doua zi a festivalului Visuali Italiane 2023. In acest film vedem ultimele luni ale unui cartier marginas din Napoliul anului 1987. Povestea este reala, iar anul acela are o dubla insemnatate pentru locuitorii orasului in cauza: este anul in care au inceput lucrarile la autostrada care leaga acest oras de Nordul Italiei (din cauza acestei autostrazi acel cartier urma sa fie demolat, locuitorii urmand a fi mutati in alte parti, fiecare in alt loc), dar este in acelasi timp anul primului titlu de campioana la fotbal a echipei din localitate. Titlu care i se datoreaza in mare masura marelui Maradona.Continue reading Incet-incet – Piano Piano – Visuali Italiane 2023
Visuali Italiane – Noua Cinematografie Italiană în România editia a doua 2023 este un festival ce va avea loc in orase diferite. In Bucuresti, festivalul incepe astazi, 6 martie, urmand a dura toata saptamana. Va dau mai jos programul complet pentru editia bucuresteana a festivalului, urmand a va furniza alte cateva detalii la finalul articolului. Asadar:
R.M.N. este filmul facut pe baza incidentului de acum cativa ani din Secuime, cand o comunitate intreaga s-a revoltat pe venirea unor muncitori asiatici la fabrica de paine din localitate. Romanii si ungurii s-au coalizat impotriva strainilor, invocand, printre alte motive, inclusiv mizeria si microbii pe care asiaticii i-ar putea avea. Sustineau ca nu pot manca o paine facuta de mainile acelor muncitori.
Localitatea in cauza se numeste Ditrau, iar incidentul a inceput pe data de 26 ianuarie 2020. Conform datelor demografice, localitatea are o populatie formata din 98% maghiari. Insa, in privinta muncitorilor asiatici (din SRI Lanka venisera ei), maghiarii s-au coalizat cu romanii, cu totii dovedind o solidaritate de invidiat in alte contexte. Detalii gasiti pe Wikipedia, dar si-n multe alte articole din presa.
Povestea din acest film suprapune acest incident cu povestea fictiva a lui Matthias, de 30 ani, care se intoarce din Germania, unde muncea cu acte. El a lasat acolo, in sat, un copil care creste doar cu mama lui (cu Ana), a lasat-o pe iubita sa Csilla (cea care se ocupa de brutaria buclucasa), dar si pe tatal lui, din ce in ce mai bolnav.Continue reading R.M.N. – Les Films de Cannes a Bucarest 2022
Al cui caine sunt? este un alt exemplu de film ratat la festival (in acest caz, la DOUA festivaluri), vazut ulterior si apreciat la adevarata lui valoare.
Totodata, Al cui caine sunt? este un alt documentar care mi-a schimbat parerea despre ele. V-am mai povestit despre subiectul acesta cand am vorbit despre filmul Ennio. Aici vorbim despre un alt tip de documentar, un documentar metafora, o satira extrem de bine realizata.
In conceptia regizorului Robert Lakatos, cainii sunt cetatenii (sau cetatenii sunt caini, depinde cum privim lucrurile), politicienii sunt crescatorii de caini, functionarii sunt proprietarii, natiunile sunt rasele nationale cainesti, tarile sunt federatiile nationale ale crescatorilor (observati, deci, distinctia CAINEASCA dintre TARI si NATIUNI), iar forumul international suprem este Federatia Canina Internationala.
Alcarras este un fel de documentar care nu este documentar. Este inspirat din viata familiei regizoarei Carla Simon, o catalana aflata abia la al doilea ei film de lungmetraj (tot la doilea film este si in calitate de scenarist).
Vedem povestea familiei Sole, unde de la mic la mare (cei mai mici avand cativa ani, in timp ce bunicul este cel mai varsta, avand 80 de ani) participa la RITUALUL culegerii piersicilor. Cu asta se ocupa de generatii intregi, cu asta ar vrea sa se ocupe si-n viitor.
Doar ca viitorul nu este deloc sigur, pentru ca aceasta urmeaza sa fie ULTIMA lor recolta. In locul pomilor si a fructelor atat de suculente si zemoase urmeaza sa fie montate niste panorui solare. Vine modernitatea peste ei, asa ca aceasta familie, traditiile ei, modul lor de viata, par de undeva din trecut.Continue reading Alcarras – Les Films de Cannes a Bucarest 2022
Ennio: Glance of music este documentarul care mi-a schimbat modul de a vedea filmele in 2 privinte. Incep cu asta, cu concluzia, urmand ca pe parcursul articolului sa-mi justific punctul de vedere. Cele 2 privinte sunt: modul in care privesc documentarele (promit sa le urmaresc cu mai multa atentie, cu mai mult interes, sa nu le mai desconsider) si modul in care privesc filmele, mai precis modul in care judec sunetele, muzica acelor filme.
Pe scurt de tot, Ennio: Glance of music este un documentar-tribut despre cel mai mare compozitor de muzica de film din istorie, Ennio Moriccone. A facut muzica pentru mai bine de 500 de filme. Daca vreti sa le numarati singuri, vedeti pe Wikipedia lista completa.
Nu intru in detalii, nu va spun povestea din spate, nu va voi vorbi despre studiile lui, despre oamenii care i-au influentat viata ori despre fiecare colaborare in parte. Pentru asta va trebui sa vedeti filmul Ennio: Glance of music. Eu ma voi referi strict la cele 2 lucruri de care va ziceam la inceput, care PENTRU MINE sunt FUNDAMENTALE.Continue reading Ennio: Glance of music – Les Films de Cannes a Bucarest 2022
Apropierea (Too Close) a fost al doilea film romanesc vazut la aceasta editie a festivalului Les Films de Cannes a Bucarest 2022, primul dintre ele fiind comedia Oameni de treaba.
Apropierea (Too Close) este un documentar care venise cu marele premiu de la Sibiu (unde se desfasoara cel mai important festival de film documentar din Romania). Situatia pe care o expune, abuzul domestic, in acest caz abuzul unui tata fata de fiica lui de 9 ani, este unul des intalnit in Romania. MULT prea des intalnit.Continue reading Apropierea (Too Close) – Les Films de Cannes a Bucarest 2022
Incep direct si spun ca The Beasts (As bestas) este DE DEPARTE cel mai bun film vazut la festivalul Les Films de Cannes a Bucarest 2022. Am vazut filme bune, nu e nici macar unul care sa ma fi dezamagit (sunt unele bune si atat, care nu m-au dat pe spate, insa filme SLABE nu am vazut), insa The Beasts (As bestas) este pur si simplu PERFECT.
Cinematografic nu ai ce sa-i reprosezi: regie, interpretari, imagine, totul este la superlativ. Totul pare la locul lui, simti ca daca ai schimba ceva, orice, ai strica totul. Caci filmul este perfect atat ca intreg, cat si la fiecare aspect in parte.
Povestea suna cam asa: Vincent si Olga sunt doi francezi stabiliti de mai multi ani intr-un sat din Galicia spaniola. Aici se ocupa cu agricultura bio, fiind foarte pasionati de ceea ce fac.
Desi oricum nu erau bine vazuti in sat, fiind straini, oferta unei firme norvegiene de a instala centrale eoliene acolo a infierbantat mintile multor localnici. Vincent si Olga nu doar ca s-au opus, dar au mai reusit si sa convinga alte 2 gospodarii nu semneze. Drept urmare, cei 2 francezi au devenit dusmanii intregului sat.Continue reading The Beasts (As bestas) – Les Films de Cannes a Bucarest 2022
Fata necunoscuta (La fille inconnue) este un film belgian din 2016, care in cinematografele romanesti a rulat in anul 2017, fiind adus de Independenta Film.
Este unul dintre cele mai cunoscute filme ale regizorilor belgieni Jean-Pierre Dardenne si Luc Dardenne, regizori considerati „fratii preferati ai Festivalului de la Cannes”. Unii critici au considerat acest film ca fiind „diamantul brut al fratilor Dardenne” (revista Les Inrockuptibles).
Gata, cam atat cu ce zic altii si cu ce parere are critica de film. Pentru mine, ca profan, ca blogger de film, critica de film este mai putin relevanta. Pentru cititorii mei, nu neg, ea ar putea fi relevanta, importanta.
Pe scurt, personajul principal este doctora generalista Jenny Davin. La un moment dat, intr-o seara, cineva suna la cabinetul ei desi trecusera mai bine de 60 de minute de cand programul doctorei se terminase. Jenny nu doar ca nu raspunde, dar il si impiedica pe rezidentul ei sa raspunda. Afla ulterior ca persoana care a sunat la usa cabinetului ei, o tanara de culoare, a fost ucisa. Asa ca are mari mustrari de constiinta.
Mustrarile de constiinta se accentueaza atunci cand afla ca politia nu stie nici macar cum o cheama pe victima. Drept urmare, incepe o ancheta pe cont propriu, vrand sa faca o minima reparatie morala familiei indurerate. Ramane sa descoperiti singuri cine era victima, cum a fost omorata si cine este vinovat.
Personal, desi nu-s fan al criticii de film, desi gusturile mele difera radical de ale criticilor, de aceasta data sunt in total asentiment cu ei. Nu voi da argumente cinefile, explicatii savante, ci voi spune exact CUM am trait filmul si mai ales DE CE!
In primul rand, Jenny este exact tipul de doctor generalist (medic de familie, cum este cunoscut la noi) pe care-l apreciez, de care avem nevoie. In Romania sunt din ce in ce mai putini: oameni devotati, care pun suflet, care se deplaseaza si la domiciliul pacientului, care fac mai mult decat scrie in fisa postului.
In al doilea rand, Jenny este UN OM, cu trairile sale, cu defectele sale. Drept urmare, este un personaj CREDIBIL. Nu este super-erou, nu are super-puteri. Desi este un personaj REALIST, cu care POT EMPATIZA. De care ma pot atasa. Ceea ce am si facut.
Acum vine punctul de cotitura, elementul declansator care schimba totul. Si, surpriza, iarasi am empatizat cu ea: da, SI EU as fi facut la fel, caci si eu as fi avut pe constiinta moartea acelei tinere.
Am reusit totodata sa empatizez si cu familia victimei: da, nici familia mea nu s-ar simti bine, ca sa nu zic altfel, sa dispar pur si simplu si sa fiu ingropat fara sa se stie cine sunt. Am reusit, deci, sa ma transpun CU TOTUL in poveste: un personaj pe care il apreciez face CE TREBUIE intr-un moment cheie.
Nu in ultimul rand, privind povestea un pic mai detasat, mi s-a parut MIXUL PERFECT intre thriller (to be thrilled = a sta cu sufletul la gura, incantat ar zice unii, ma rog, ati inteles ideea) si drama psihologica. Personajul VREA SA AFLE ADEVARUL, insa nu-si neglijeaza COMPLET ocupatia sa de baza. Filmele acelea in care un om isi ia liber o saptamana, fie oficial, fie cu de la sine putere, pentru a cauta adevarul, mi se par necredibile. Aici doctora Jenny isi face in continuare treaba, consulta pacienti la cabinet ori se duce la ei la domiciliu, insa in timpul liber, in loc sa se distreze (nu ca ar avea cu cine!) ancheteaza crima.
Ma bucur ca am vazut Fata necunoscuta (La fille inconnue) la festivalul Les Films de Cannes a Bucarest 2022. Pelicula ma face sa caut si celelalte filme ale celor 2 frati regizori. Mi-au atras atentia, au intrat pe radarul meu, insa pentru a intelege un film ca acesta nu trebuie sa fi vazut si alte filme ale autorilor.
Filmul Fata necunoscuta (La fille inconnue) este indeajuns de clar, de limpede, de bine realizat, incat iti transmite ce are de transmis fara ajutoare. Merita sa-l vedeti, oriunde veti da de el!
ps: Va voi spune si o perspectiva usor misogina, masculina, asupra filmului Fata necunoscuta (La fille inconnue). Personajul principal, Jenny Davin, este acea tipa draguta, simpatica, saritoare, dar cu care nu ai vrea sa te cuplezi. Este tipul de gagica pe care o vrei doar ca amica. NU este urata, dar nici nu este FRUMOASA DE PICI PE JOS. Are un fel dragut de a se purta, se face placuta, dar nu este niciodata sexy, nici ca atitudine, nici ca nimic. Pare a fi fost tocilara clasei, adica o tipa nu tocmai populara, insa foarte sufletista. Cei care au vazut filmul imi vor da dreptate (mai ales daca-s de sex masculin), iar cei care NU au vazut filmul sunt rugati sa se uite cu atentie la personaj si sa-mi spuna ulterior daca am sau nu dreptate. Cititoarele de sex feminin mult prea sensibile sunt rugate sa ignore acest paragraf.
Armageddon time NU este, dupa cum ar putea sugera titlul, un film distopic, despre sfarsitul lumii. Adica, intr-un fel, este despre sfarsitul lumii, dar nu la modul distopic, nu in felul cu care suntem obisnuiti.
Armageddon time spune povestea unei familii de imigranti evrei ajunsi in SUA, care fac extrem de multe sacrificii pentru ca cei mai mici membri ai acesteia, Paul si Ted, sa reuseasca.
Actiunea se petrece candva in 1980, asa ca unele lucruri, care acum sunt la ordinea zilei, erau atunci doar la inceput, de pilda faptul ca elevii negri invatau laolalta cu cei albi in scolile publice.
Nostalgia ne spune povestea lui Felice, un napoletan care revine in orasul sau natal dupa 4 decenii de absenta. Motivul imediat al revenirii sale este mama sa grav bolnava. Insa chiar si dupa moartea acesteia Felice nu pleaca, amanandu-si succesiv plecarea. Ce anume il atragea, ce anume din trecut trebuia clarific, de ce anume plecase el cand avea 15 ani si cum se termina totul ramane sa descoperiti singuri.
Pentru ca am inceput direct, abrupt, cu subiectul, cu rezumatul, acum trebuie sa o iau mai usor. Sa vorbesc pe indelete despre ce anume am vazut in aproape 2 ore.
Spun din start ca nu am fost niciodata nici in Napoli, nici in Italia. Imi doresc, este urmatoarea tara de pe lista, stiu ca italienii ne sunt foarte asemanatori, stiu ca m-as simti ca acasa, dar ceva din mine m-a impiedicat pana acum sa merg.
Iar daca vorbim despre asemanari, italienii sunt asemanatori conationalilor mei, insa si mai asemanatori imi sunt napoletani, caci ei sunt considerati a fi „oltenii Italiei”. Napoli este considerat, fotbalistic si nu numai, Craiova Italiei. Nu doar partea geografica (oras din Sud), desi nici acest aspect nu poate fi negat.Continue reading Nostalgia – Les Films de Cannes a Bucarest 2022
