Boss level: Capcana timpului este un film ce reia tematica celebrei pelicule Ziua cartitei. O idee deloc noua, mixata cu cateva ingrediente si condimente interesante, Boss level: Capcana timpului se dovedeste a fi un film decent. Ar fi putut fi mai mult, dar cu siguranta nu dezamageste.
Roy este persoana care traieste in bucla aceeasi zi. Niste oameni incearca sa-l omoare in timp ce el este in pat cu o frumoasa blonda (asistenta de stomatologie). Ziua lui se termina de fiecare data cand el moare. Partea interesanta este ca el isi aminteste tot, practic poate invata secventa pentru a putea trece mai departe. Ca intr-un joc video unde nu poti salva, ci trebuie sa o iei de la capat de fiecare data.
Roy este divortat, avand si un copil. Fosta lui sotie, Jemma, lucra la un proiect top-secret, despre care el nu stie nimic. Solutia pare a se gasi la ea, drept urmare pe langa faptul ca trebuia sa invete sa supravietuiasca el trebuia sa faca in asa fel incat sa afle adevarul si sa iasa din bucla.
In ce consta proiectul (el jucand rolul de … Osiris), ce implicare avea fosta lui sotie, ce treaba are in toata aceasta afacere copilul sau si cum se termina totul ramane sa descoperiti singuri.
Fara sa va dezvalui mai multe despre copilul sau si despre relatia tata-fiu, trebuie sa va dezvalui ca la un moment dat copilul sau va participa la un concurs de jocuri electronice clasice, arcade, pe 8 biti. Nu sunt atat de nostalgic incat sa spun ca am fost fascinat de acea parte, insa cu siguranta cei un pic mai batrani decat mine vor savura aceasta parte. Nu este DOAR despre jocuri, insa aceasta parte este cumva esentiala. Ramane sa descoperiti singuri in ce fel.
Nu mi-a placut personajul negativ. Judec deseori filmele in functie de aceasta. In acest caz, Clive Ventor este interpretat de Mel Gibson, insa personajul nu m-a multumit deloc.Nu interpretarea, ci personajul in sine, care nu era in sine foarte rau, care nu voia cu adevarat sa distruga lumea, insa avea ceva cu cei 2 (fosti) soti. Vedeti exact de ce.
Cei 2, Roy (Frank Grillo) si Jemma (Naomi Watts) sunt interpretati excelent. Totusi, cel care exceleaza este micutul Joe, interpretat de catre unul dintre fiii lui Roy, Rio Grillo. Se vede si se simte de la o posta chimia dintre ei.
Legat de partea de SF sunt extrem de multumit. Nu-mi plac SF-urile prea tehnologizate, prea stiintifice. Pentru mine e de ajuns ca premisa sa fie SF, in rest chiar nu simt nevoia unor explicatii sofisticate ori a prezentei pe o perioada indelungata a unor masinarii sofisticate. Este, pentru mine, o doza ideala de SF. Premisa trebuie sa fie SF, totul trebuie sa decurga de acolo. E de ajuns.
Finalul este unul dubios, fara sa va pot spune nimic altceva despre el. Este deschis, inclusiv pentru o eventuala continuare.
Ce n-am inteles eu si nu m-a lamurit inca nimeni este care e faza cu titlul. Esti la nivelul BOSS? E un joc unde tu esti cu adevarat … BOSS? Din pacate, ca sa fiu sincer, un astfel de BOSS chiar n-as vrea sa ajung. Si, sincer sa fiu, titlul ma duce cu gandul la cu totul altceva. Si la fel de sincer, romanii au dat un titlu mai bun, mai aproape de adevar.
Boss level: Capcana timpului este un film decent, pe care anumite parti ale publicului il vor aprecia mai mult. Eu nu am fost dat pe spate, dar nici nu regret ca l-am vazut.
Boss level: Capcana timpului a intrat in cinematografe pe data de 4 mai 2021, fiind distribuit in Romania de Ro Image 2000 si Prorom. Eu l-am vazut la Happy Cinema Bucuresti din Liberty Mall.
The Marksman: In bataia pustii este cel mai recent film cu Liam Neeson, film care la noi a intrat in cinematografe cu o intarziere de 5 luni (28 mai a fost lansarea oficiala). Cu toate astea, este un film pe care-l vei savura mai mult intr-o sala de cinema decat din confortul de acasa. In cele ce urmeaza va voi explica de ce.
Povestea din The Marksman: In bataia pustii este urmatoarea: Jim Hanson este un fost puscas marin, vaduv, care locuieste foarte aproape de granita cu Mexicul. Viata lui este data peste cap atunci cand ii apar in cale, la propriu, o imigranta cu copilul sau, Miguel. Acestia erau urmariti de traficantii de droguri mexicani. Jim nu reuseste s-o salveze pe mama, dar ii promite acesteia ca-i va duce fiul in siguranta la familia ei din SUA. Unde anume trebuia sa-l duca pe micutul Miguel, cu cine are el de-a face, cu ce se ocupa fiica lui Jim si cum se termina totul ramane sa descoperiti singuri.Continue reading The Marksman: In bataia pustii
Filmul Luca a fost o surpriza pentru mine din toate punctele de vedere: nu auzisem mai nimic despre el inainte, nu ii stiam distributia, stiind doar ca este „noul film al lui Malaelel” si ca este „thriller”. In mod evident, aceste 2 atribute au fost de ajuns pentru mine pentru a merge sa-l vad, reusind sa-l prind la Happy Cinema Bucuresti (nu eram multi in sala, 7 oameni cu totul, insa am fost prezent in sali mai goale de atat).
Luca este un tanar artist (actor, mai precis) extrem de ghinionist. Nu mintea si sufletul de artist il caracterizeaza, ci ghinionul. Primul ghinion l-a avut in tara, cand este prins cu valuta, fiind obligat nu numai s-o predea, ci si sa-l dea in gat pe cel de la care o luase. Chestiunea in cauza se petrecuse candva in 1989. Imediat dupa Revolutie pleaca din tara, stabilindu-se in SUA.
Acolo nu gaseste roluri din care sa traiasca, fiind distribuit, atunci cand avea noroc (desi nu prea avea) in roluri de cateva secunde/minute. Isi castiga, insa, existenta din taximetrie.Continue reading Filmul Luca este unul subevaluat
Daca nu sunteti interesati de opinii ci vreti pur si simplu informatia ca atare, va zic doar atat: filmul de deschidere al TIFF 2021 va fi comedia spaniola Dineu cu vecinii de sus / The people upstairs. Acum sa va zic cate ceva despre filmul de deschidere al unui festival la modul general.
Intai si intai, majoritatea festivalurilor incep efectiv cu filmul de deschidere. Nu toate. De pilda TIFF-ul are programate proiectii pe intreaga durata a zilei de vineri. Poti merge la proiectii din cadrul festivalului (diverse sectiuni ale acestuia) si pana la deschidere.
In al doilea rand, multi evita filmul de deschidere al unui festival din cauza discursurilor. Un film de 2 ore ar putea dura mult mai mult, pentru ca festivalul trebuie deschis, trebuie prezentat, tot tacamul. Ceea ce nu e tot timpul adevarat, uneori discursurile de inceput sunt foarte succinte. La TIFF, de pilda, nu mi s-a parut niciodata ca se vorbeste prea mult.
In al treilea rand, acest lucru putand fi deopotriva vazut ca avantaj sau dezavantaj, la filmul de deschidere al unui festival va fi tot timpul bataie pe bilete. Cunosc persoane care au frecventat un festival doar in debutul sau. Nu vorbesc doar de TIFF, ci si de cateva festivaluri bucurestene.Continue reading Cat de reprezentativ este filmul de deschidere al unui festival? TIFF 2021
Proiectul Colibri – The Hummingbird Project este un film aparut in 2018, care aterizeaza in cinematografele patriei cu 3 ani intarziere.
Cu o distributie interesanta, unde Salma Hayek acapareaza toata atentia (atat pe afis, cat si in film), Proiectul Colibri ne spune o altfel de poveste despre lumea banilor. Plecand de la dictonul celebru „Informatia inseamna putere”, filmul ne arata cum mai multe enitati/firme concureaza pentru a produce o conexiune de internet cat mai rapida. Daca informatia inseamna putere, atunci cine o primeste primul este cel care detine puterea. Vorbind, deci, despre secolul 21, vorbim despre rapiditatea conexiunii la internet, rapiditate care se traduce in milisecunde: trebuie sa ai o conexiune cu cel putin 1 milisecunda mai rapida decat concurenta, decat restul.
Verisorii Anton si Vincent Zaleski lucreaza initial pentru Eva Torres, insa parasesc compania acesteia, urmand a face pe cont propriu o conexiune mai rapida decat a firmei pe care fosta lor sefa o conducea. Ei urmau sa instaleze o fibra optica directa intre Kansas si New Jersey. Continue reading Proiectul Colibri – The Hummingbird Project
Undine Wibeau (interpretata de Paula Beer) lucreaza ca istoric si ghid in Berlin. Locuieste in Alexanderplatz si este freelancer.
Undine ascunde, insa, un secret: viata ei urma un mit stravechi conform caruia daca omul pe il iubeste o tradeaza, ea trebuie sa il omoare si sa se intoarca in apele din care se trage.
Undine este initial intr-o relatie cu Johannes (Jacob Matschenz), care insa o tradeaza pentru o alta femeie. Undine are impresia ca nu are de ales si ca trebuie sa il omoare. Insa il intalneste pe Cristoph (Franz Rogowski), un scafandru de care se indragoste brusc, neasteptat. Ea nu vrea sa piarda iubirea lui Cristoph, insa acesta simte ca ea fuge de ceva din trecutul ei. Blestemul este acolo si nu-i da pace.
Undine este un basm modern bazat pe mitologia germana, primul film al unei serii care va contine 3 pelicule. Probabil pentru cei obisnuiti cu mitologia si cultura germana filmul este wow, plin de simbolistica, insa pentru restul este doar un basm modern bine realizat, bine interpretat, dar cumva sec. Poate problema e la mine, insa personal nu am reusit sa ma atasez de niciunul dintre personaje (o avea legatura si cu parerea pe care o am despre nemti, seci, roboti, lipsiti de sentimente).
Inteleg ca alegerea meseriei lui Undine, de istoric, nu este intamplatoare. Ea este cumva elementul de legatura dintre trecut si prezent, ea traieste in prezent, vorbeste despre trecutul apropiat (Berlinul de dinainte de caderea zidului), insa traieste dupa un mit stravechi.
Din pacate, insa, in afara de o replica pe care o auzim la inceput, spusa de ea catre Johannes, nu aflam nimic despre acest mit din film. Romanii, ca si americanii de altfel, ar fi pus un disclaimer fie la inceput, fie la sfarsit: in mitologia germana se crede ca … Avem internet, ne putem informa, insa filmul mi se pare incomplet fara aceste elemente. Daca pur si simplu m-as fi uitat la el si n-as fi stiut nimic (imi facusem temele dinainte, stiam despre existenta unui mit; m-am documentat mai mult in privinta lui dupa film), nu as fi inteles mare lucru. As fi intuit, insa tot ar fi fost nevoie de un research suplimentar. Eu, ca necunoscator al culturii germane, probabil ca un neamt gandeste altfel, asa cum si romanul gandeste altfel cand vede mitul zburatorului (se facuse la un moment un film pe tema asta) ori mitul din Legenda Mesterului Manole.
Ca sa reformulez ce am scris mai sus, probabil pentru proiectiile din afara Germaniei ar fi fost nevoie de un disclaimer de genul.
Un ultimul lucru vreau sa subliniez in legatura cu Undine, un aspect semnalat de un prieten imediat dupa ce a citit rezumatul: de ce toate personajele de filme locuiesc in Alexanderplatz? Nu poate locui nimeni in alt loc din Berlin? Fara sa pot raspunde la intrebarea asta, incerc sa-mi dau seama care ar trebui sa fie echivalentul bucurestean al acelei piete, care este locul in care majoritatea personajelor cinematografice bucurestene locuiesc. De fapt, intrebarea corecta este daca avem sau nu un astfel de loc. Nici macar prin provincie, prin Cluj sau Brasov, nu cred ca avem vreun astfel de loc, hai sa-i spunem cliseic.
Undine este per total un basm cinematografic bine realizat, adresat cu precadere celor care cunosc (macar putin din) cultura germana. Este bine realizat, nimic de reprosat din punct de vedere cinematografic, insa are niste personaje destul de seci. Poate iubitorii de basme ori spectatorii mai tineri (spre foarte tineri) il vor aprecia mai mult.
Undine, coproductie Germania-Franta, a aparut in 2020, insa in cinematografele noastre a intrat abia din 21 mai 2021, fiind distribuit in Romania de Independenta Film. Eu l-am vazut la Happy Cinema, MOMENTAN (nu pentru mult timp) singurul cinematograf de mall (tip multiplex) deschis in capitala.
ps: Daca pentru voi este relevant in vreun fel, uitati si cate premii si nominalizari are Undine. Pentru mine-s irelevante, pentru unii informatia s-ar putea dovedi utila.
Cantecul numelor uitate, surpriza oferita de Happy Cinema cinefililor care se incumeta sa calce pragul salilor de cinema, este mai mult o promisiune decat o certitudine, o speranta, fara sa atinga pragul de a-l putea numi dezamagire. Spun asta inca din startul articolului, pentru a nu mari inutil suspansul.
Filmul ne plimba pe mai multe continente, alternand de asemenea si perioadele de timp. Incepem in 1951, an in care Dovidl Rapaport urma sa sustina un concert la Londra. Martin, prietenul sau din copilarie, alaturi de care a crescut, le garanteaza tuturor ca Dovidl va veni. Dar acesta nu vine si dispare fara urma. Nimeni nu mai stie nimic de el, insa Martin nu inceteaza sa se gandeasca la el. Atunci cand ajunge la pensie, hotaraste sa se concentreze pe gasirea prietenului sau din copilarie. Puntea de legatura, link-ul, obiectul prin intermediul caruia reuseste sa-l gaseasca, este o vioara speciala pe care familia lui Martin i-o cumparase micutului Dovidl.Continue reading Cantecul numelor uitate – The song of names
Tenet este un film supraevaluat, pe care il vei aprecia daca nu esti un cinefil inrait, daca nu ai vazut multe filme la viata ta. Tot ce voi scrie in continuare poate fi rezumat in fraza anterioara. Trebuie sa si explic, sa ma justific, dar daca voua v-a placut enorm filmul puteti lejer sa apasati X-ul din coltul ecranului (ori x-ul mai mic de la tab). Asadar …
Incep cu partea importanta, esentiala, pe care am avut-o pe tot parcursul filmului: senzatia de deja-vu (sau, cum ar zice oltenii, deja-fu). Toate chestiile din film pareau ca au mai fost spuse de zeci de ori, in zeci de moduri.
Iar gandul mi-a zburat cu precadere la filmul Inception. Pe langa faptul ca a fost regizat tot de Nolan, discutia in cauza am avut-o, acum 11 ani, in legatura cu el: ceea ce mie mi se parea wow, genial, incredibil, multora li se parea ciorba reincalzita. Pe mine ma daduse pe spate, altii pareau cumva satui de subiect.Continue reading Tenet este un film supraevaluat!
Reteaua cubaneza (WASP Network fiind titlul sau original) este un thriller politic excelent realizat, a carui actiune se petrece in perioada tulbure de dupa caderea comunismului in Europa.
Desi pe posterul filmului este pusa intrebarea Eroi sau tradatori?, ca un fel de motto al filmului, pelicula este mult mai mult decat atat.
Povestea trebuie povestita un pic mai amplu, caci intregul tablou este relevant. Cuba era la inceputul anilor 90 (fiind si acum) sub un regim dictatorial extrem de brutal. Totodata, peste regimul brutal al lui Castro sunt suprapuse si sanctiunile economice internationale extrem de dure. Cubanezul de rand nu stie, deci, pe cine sa urasca si cine este de vina: conducatorul lui tiranic sau porcii imperialisti care vor sa puna mana pe acea tara? In 1990, imediat dupa caderea regimurilor comuniste din Europa (inclusiv a mastodontului URSS), in Cuba se simtea un oarecare aer de speranta. Organizatiile cubaneze din exil simtisera mirosul schimbarii si incercau sa apese pedala rasturnarii lui Castro.
Din pacate, insa, nu toti fugarii din Cuba erau, de fapt, dornici de a-l schimba pe Castro. Erau, pe de-o parte, fugarii regimului, cei care doreau libertate, insa erau si cei trimisi de regimul Castro pentru a-i spiona pe primii.Continue reading Reteaua cubaneza – WASP Network
Babardeala cu bucluc sau porno balamuc este cel mai astept film al acestei perioade. In Bucuresti cinematografele abia s-au redeschis (vineri, 7 mai, s-a petrecut acest lucru), drept urmare multi distribuitori de film au evitat sa isi lanseze blockbusterele mult asteptate. Oricum ar fi fost un film asteptat, insa cumva contextul pandemic actual lucreaza in favoarea acestuia (desi, fie vorba-ntre noi, proiectiile sold-out sunt, de fapt, proiectii cu sala doar 30% plina). Trebuie sa vedem, totusi, jumatatea plina a paharului.
Pentru ca cititorii de bloguri au reguli proprii, fiind nerabdatori sa citeasca intai concluziile si apoi argumentatiile acestora, spun din start: Babardeala cu bucluc sau porno balamuc are (prea) multe defecte, insa putini vor avea curajul sa-l critice. Pentru multi critici si pseudo-critici, dar si pentru o buna parte a publicului, validarea internationala a filmului, premiul luat la Berlin, il face din start un film bun. Altfel spus, nu poti tu, un necunoscut din Romania, sa critici un film pe care altii, mult mai destepti si mai culti, l-au premiat. Eu, insa, POT face acest lucru, poate si pentru ca nu ma consider critic. Fix din acest motiv scriu articolul de fata. Pentru cine se vor gasi utile randurile acestea nu am de unde sa stiu.
Asadar, Babardeala cu bucluc sau porno balamuc este un film structurat in 1+3 parti. Introducerea (ganditi-va la toate intelesurile cuvantului) este una „porno”: o scena ratata de sex (oral si normal) intre o profesoara de istorie (aflam asta ulterior) si sotul ei. Scena este intrerupta de mama unuia dintre ei (nu se precizeaza exact), iar barbatul nu apare cu fata, spectatorul putandu-i vedea doar organul. Scena acesta este, de fapt, intriga filmului, pentru ca totul fusese filmat si incarcat (din greseala sau nu, nici asta nu se intelege exact) pe internet.Continue reading Babardeala cu bucluc sau porno balamuc
Pana sa va vorbesc despre masa de Paste pe care o planuiesc eu, ma rog, este pur si simplu ipotetica, trebuie sa va vorbesc despre Katrina Kaif si pasiunea mea pentru filmele indiene. Va spun apoi si cum sta treaba cu bucataria indiana.
Pe scurt, cand eram mic nu urmaream filmele indiene si nu m-au incantat filmele alea vechi si ultra-siropoase. Mi-a placut, insa, dintotdeauna muzica indiana, m-au fascinat de-a dreptul dansurile indiene. In plus, cultura indiana este una dintre cele mai misto din intreaga lume. Candva in aceasta viata voi ajunge in India, asta e cert.
Revenind la cinematografie, am inceput sa apreciez cinematografia indiana datorita noilor filme indiene. Romanii i-au zis noul val, habar n-am cum ar trebui sa-l vedem in cazul indienilor (la ei noul val incepe pe la inceputul anilor 90), insa este cert ca noile productii sunt mult peste cele vechi. Si, ca de obicei, nu filmele siropoase sunt tinta mea, ci filmele de actiune. Continue reading O masa de Paste impreuna cu Katrina Kaif
Domnul judecator (interpretat de Mait Malmsten) este o persoana foarte stricta. El este simbolul strictetii atat in sala de tribunal, cat si in viata reala. Strictetea de care da el dovada pare pentru multi robotica: omul judeca dupa legi, ca un robot, sau gandeste lucrurile si cu sufletul?
La un moment dat are parte de o speta care implica o crima. Nu va spun cine este persoana acuzata, va spun doar finalul procesului: la ultima infatisare, avocata apararii anunta instanta ca a aparut o proba noua. Domnul judecator nu vrea, insa, s-o admita, considerand ca aceasta vine prea tarziu.
Maria Regina Romaniei (Queen Mary of Romania) era un film necesar si era un film foarte asteptat. Asteptarile erau mari, investiile au fost foarte mari, rezultatul este mai mult decat dezamagitor.
Culmea este ca, desi ar trebui sa vorbesc despre ce a fost (chiar daca cu 2 ani intarziere, filmul aparand in 2019), voi vorbi mai mult despre ce ar fi trebuit sa fie si ce NU ESTE. Dezamagirile, cel putin in cazul meu, sunt mai multe decat satisfactiile.
Asadar, incep prin a spune ca cinematografia romaneasca a inceput sa fie luata in serios in afara datorita filmelor istorice. Vorbesc, evident, despre perioada de dinainte de 89. Mult hulitele filme ale lui Sergiu Nicolaescu erau extrem de bine vazute afara, avand un ceva al lor. Daca intrebai vreun cineast straini la ce filme se pricep romanii, acestia spuneau fara sa clipeasca: La filme istorice.
A venit revolutia, a venit noul val al cinematografiei, drept urmare filmele istorice romanesti s-au rarit din ce in ce mai mult. Romanii au dovedit ca pot face si altfel de filme, multe dintre ele intorcandu-se cu premii. In mintea unora, insa, a spectatorilor ma refer, a ramas un mare of: de ce nu mai fac romanii filme istorice?Continue reading Maria Regina Romaniei – Queen Mary of Romania
Filmul 5 minute (5 minutes too late) a traversat o perioada extrem de tulbure: a fost facut despre un incident de la MTR (de fapt, au fost 3), cand proiectia unui film cu gay a fost intrerupta de niste extremisti de dreapta, si a aparut intr-o perioada in care majoritatea cinematografelor erau mai mult inchise decat deschise. Ca sa scurtez un pic, unii considera ca in aceasta perioada nu ar trebui sa ne mai arda de gay si de proiectii intrerupte, avand probleme mult mai importante. Oare asa sa fie?
Pe scurt, despre incidentul real: in februarie 2018 proiectia filmului 120 BPM (Batai pe minut), propunerea Frantei pentru premiile Oscar si unul dintre cele mai apreciate filme frantuzesti din acel an, a fost intrerupta de mai multi extremisti de dreapta, nemultumiti ca un film care, zic ei, promoveaza homosexualitatea a fost proiectat la Muzeul TARANULUI. Cu 5 ani in urma, o alta proiectie de film fusese intrerupta, din aceleasi motive, tot la MTR. Tot in 2018, la cateva zile dupa incidentul de la filmul frantuzesc, a fost intrerupta si proiectia filmului romanesc Soldatii. Poveste din Ferentari, proiectie ce avea loc TOT la MTR.
Nu am vazut filmul intrerupt in 2013, insa pe celelalte 2 le-am vazut. Pe scurt, primul dintre ele, 120 BPM este despre organizatia civica ACT UP, care a actionat in Franta anilor 90. Este un film bazat pe fapte reale, care indeamna la actiuni civice, fiind un film extrem de bine realizat. Are scene „porno gay”, nu multe,, deloc scoase din context. Protestatarii au asteptat una dintre aceste scene pentru a se manifesta.
Nu stiu ce intelegeti voi prin notiunea de casa ca-n filme, insa multa vreme romanii intelegeau fix 3 lucruri:
Camere multe, fiecare avand o alta utilitate. Serios: romanii sunt fascinati de casele care au biblioteca, birou, camera de gaming (cu console si tot tacamul), dormitoare, living (unul sau mai multe). Cand am fost eu in practica la sociologie, prin 2006 (acum 15 ani, deci), am nimerit la un moment dat intr-o garsoniera unde stateau 4 oameni (sotul, sotia si 2 copii). Tin minte ca tipul mi-a vorbit despre garsoniera lui, spunand: Ce? Noi suntem bogati sa avem camere pentru fiecare activitate? La noi toate se petrec aici, in aceasta camera. In aceeasi practica, o alta persoana spunea ca bogatii sunt singurii care-si permit sa tina camere goale in casa. Mi-au ramas in minte cele 2 lucruri.
Camerele sa fie spatioase, inclusiv in inaltime. Cand un amic a intrat intr-o camera a unei case de genul, a observat intai inaltimea camerei. Cand a intrat ulterior intr-o alta casa, a observat cat de joasa este. A dat instant cu capul in prag si a constientizat diferenta dintre o casa ca-n filme si o casa … de saraci.
Prezenta unei piscine. O casa ca-n filme are musai piscina.
In filme, mutatul aduce belele. Daca este vorba despre un horror, mutatul este aproape intotdeauna o idee proasta. O familie, de preferat cu copii, gaseste o casa izolata la un pret bun, de-a dreptul excelent, locuinta care are o istorie aparte. Sigur s-a intamplat o nenorocire acolo (de cele mai multe ori sinucidere, insa uneori e vorba si de vreun masacru), chestie pe care familia o afla abia dupa ce se muta (agentii imobiliari au ascuns acest detaliu). Toate nenorocirile ulterioare se intampla din cauza mutarii si a istoriei sumbre a acelei case.
In cazul comediilor, mutatul aduce belele in cuplu: se muta intr-o locatie cu vecini dubiosi, copiii nu se adapteaza la scoala (si, bonus, se plictisesc in noua casa, care-i prea izolata si prea lipsita de atractii in jur), iar nevasta ori sotul (ori ambii) incep sa aiba aventuri. Nimic nu iese conform planului.
In cazul filmelor de actiune si/sau spionaj, mutatul aduce belele la fel de mari precum nemutatul. Un fost spion (agent, politist ori, dimpotriva, rau-facator, mafiot, spargator de banci etc) se muta intr-un alt stat, intr-o casa izolata, si se straduieste sa nu iasa in evidenta. Doar ca, in mod evident, cine nu trebuia sa-l gaseasca il gaseste, iar viata lui nu se schimba asa cum si-ar dori. Dimpotriva, e mai rau ca inainte, in special in cazul rau-facatorilor care vor sa se lase de meserie. Din astfel de meserii nu te poti pensiona.Continue reading In filme, mutatul aduce belele!
Schimbarea parchetului este una dintre cele mai grele operatiuni pe care o poti face intr-o casa, intr-un apartament. Exceptand acele apartamente minimaliste, unde nu este absolut nimic in jur (nu zic de covor, ala lipseste din casele celor de sub 35 de ani), unde schimbarea parchetului e simpla, banala, in rest este una dintre cele mai grele operatiuni. Fix din cauza asta ea trebuie facuta atunci cand cumperi un apartament. Si tot din cauza asta trebuie sa te gandesti foarte bine ce parchet pui.
Gluma cu film romanesc premiat la festivaluri a reaparut in peisaj dupa nominalizarea la Oscar a filmului Colectiv si dupa Ursul de Aur obtinut de fimul lui Radu Jude. Pentru cine nu intelege gluma, trebuie sa explic un pic: Cristi Puiu a marturisit, in mai multe interviuri, l-am auzit personal de vreo 3 ori, ca primul film facut de el a fost in facultate, cand a pus camera de filmat la pervaz si a lasat-o acolo cam o ora. Filmul acela, needitat, brut, i s-a parut lui cel mai bun si mai natural film facut vreodata de el. Ma rog, apoi a inceput sa spuna care e diferenta intre perioada de atunci si cea de acum, de ce acum nu s-ar mai putea face un astfel de film.
Inca de cand l-am auzit spunand asta prima oara, prin 2010 – 2011, m-am gandit care actiune de-a mea ar putea ori chiar ar trebui facuta film. As fi zis mancatul unei ciorbe, doar ca, din pacate, la mine mancatul nu este ceva ce se desfasoara intr-un timp foarte lung. Ca sa fiu mai exact, daca face cineva film despre masa mea de pranz, ar iesi un scurtmetraj. Maximum juma’ de ora, daca se misca repede chelnerul.
Daca stau bine sa ma gandesc, nimic din ceea ce fac nu ar putea fi un subiect bun de film. Adica, sa ne intelegem, daca s-ar face film despre mine ar putea avea succes la public, ar putea iesi o comedie buna, dar n-ar fi in niciun caz un film demn de vreun premiu international. Drept urmare, in randurile urmatoare IMI VOI IMAGINA o poveste in care eu schimb parchetul actual cu un parchet pentru incalzire in pardoseala. Adica, din punctul meu de vedere, acesta ar fi singurul motiv pentru care mi-as schimba parchetul. Mai jos va prezint, pe scurt, scenariul unui astfel de film.
Inceputul m-ar arata pe mine vorbind la telefon. Nu s-ar cunoaste CU CINE vorbesc, nici ce zic ceilalti de la telefon, m-as auzi doar eu, care m-as plange de actualul parchet si m-as lauda ca am bani sa il schimb cu unul care sa permita incalzirea in pardoseala. Discutiile telefonice ar dura in jur de 15 minute.
Apoi ar face prim-plan pe mine, spectatorul m-ar vedea extrem de concentrat. Dupa cateva minute in care efectiv nu as face nimic (film de arta, da?), as deschide laptopul (stiti ca-n 80% dintre filmele americane apare brandul Apple pe laptopuri? eh, aici vorbim despre un film romanesc, saracie, alte alea, drept urmare laptopul meu este un Asus luat la oferta; laptopul meu real este unul portocaliu, corai de fapt, extrem de fotogenic/ telegenic, deci s-ar potrivi perfect in peisaj, in film), as deschide browserul de internet si as vizita site-ul celor de la Alma Parchet.
Urmatoarea scena este cu mine vorbind la telefon. De aceasta data, la capatul celalalt al firului (vorba vine, caci vorbesc la mobil) ar fi un reprezentant al acestui magazin online. La fel, tot eu as fi singurul care s-ar auzi, singurele intrebari ale mele ar fi Cat de scump este? Cat de eficient este? Cat de repede puteti veni? As inchide telefonul, convorbirea terminand-o cu un mare zambet pe fata.
Urmatorul telefon ar fi tot catre un prieten (din nou invizibil), convorbire in care m-as lauda cu firma care urmeaza sa vina sa-mi monteze parchetul. Apoi l-as ruga sa vina si el cand baietii de la firma vor veni sa-mi monteze parchetul. Macar la inceput.
Scena urmatoare m-ar arata pe mine, la ora 8 dimineata (am cele 2 ceasuri, ambele cu FC U Craiova, care arata ora in cauza), cum sunt trezit de baietii de la firma Alma Parchet. Dialogul ar urma sa fie ceva de genul:
– Buna dimineata!
– Buna dimineata, baieti. La ora astaa?
– Pai n-am zis ca venim la 8?
– Pai ati zis, dar nu credeam ca veniti la 8 fix. Ziceam ca veniti pe la 9, asa … Sa dorm si eu …
– Haideti, lasati somnul, avem treaba.
Pentru ca filmul sa fie realist, actorii care vor interpreta rolurile muncitorilor vor fi jucate de angajatii firmei. Nu ii punem pe Pavlu si pe Vasluianu sa joace, lumea deja e satula de ei.
Amicul meu ar urma sa vina pe la 10, cand baietii sunt deja in toiul muncii. Ar veni sa inspecteze, ar vedea ca baietii oricum se descurca, apoi mi-ar face cu ochiul sa vin in bucatarie, sa bem ceva, ca nu au nevoie de ajutorul nostru.
Iar la acea bere magnifica (musai una din aia muncitoreasca, un Ciucas sau Neumarkt, din solidaritate cu cei care lucreaza), s-ar dezlega toate itele. El mi-ar spune ce a mai facut, mi-ar povesti despre relatia lui, despre cum nu mai aduce orice Nea Cutare in casa de cand gagica-sa a flirtrat cu Nea Vasile, mi-ar povesti si despre cum a inselat-o el pe nevasta ca sa se razbune, mi-ar povesti si despre cum ea vrea neaparat sa schimbe tot prin casa. Si, bineinteles, mi-ar povesti si despre ultima lui afacere, cum a facut rost de bani pentru toate astea.
Pe la ora 12 baietii ar veni la mine si mi-ar spune ca e timpul pentru o pauza. Deci ne-am aseza cu totii la masa si am discuta despre calitatea lucrarii.
Scena finala a filmului ar fi cu lucrarea gata, cu parchetul pus, si cu mine afland ca daca este incalzire in pardoseala inseamna ca va trebui sa dau mai des cu aspiratorul. Motiv pentru care eu incep sa caut aspiratoare pe internet. Acelasi telefon magnific, sun acelasi prieten si il intreb ce aspirator imi recomanda… Si aceeasi figura, ca la inceput, cu mine ganditor si exasperat.
La modul serios, daca va trece prin cap schimbarea parchetului apelati la Alma Parchet. Ei o sa va lamureasca pentru ce este util fiecare tip de parchet, dublu stratificat, triplu stratificat ori parchet masiv. Toate astea le aflati de la ei, in niciun caz de pe un blog de filme ori, Doamne-Fereste, dintr-un film.
Iar exercitiul cu schimbarea parchetului este o provocare venita prin intermediul Spring Super-Blog 2021. Nu m-am apucat de facut filme, insa dac-as face-o m-as cam abona la premii festivaliere. Tocmai d-aia nu m-am apucat de ele: ii las pe altii sa ia premiile. Iar pe voi va las sa va spuneti parerea despre schita de scenariu de mai sus. Si tot voi va trebui sa va imaginati cam cum ar suna critica nationala si straina vizavi de acest film. Nu, titlu inca n-am, dar dupa cum stiti, un film care se respecta are minimum 3 titluri de cand te apuci de el si pana e lansat in cinematografe.
Vorbind de vremurile normale, nu de ciudatele vremuri in care traim acum, filmele se impart in 2 categorii: filmele comerciale, cele facute pentru public, cele care fac incasari mari in cinematografe, si filmele de festival, pe care nu le poti vedea decat prin festivaluri. Exista exemple fericite de filme comerciale care au succes si in festivaluri. Ce legatura este, totusi, intre un magazin outlet si un festival de film?
Pai, intai si intai, trebuie sa vedem ce este un magazin outlet. In principiu, un magazin outlet este un magazin unde puteti intalni colectiile vechi ale marilor branduri. Asa cum la un festival te duci sa vezi filme din 2005, chiar daca festivalul are loc in 2021.Continue reading Un magazin outlet este asemanator unui festival de film
Just Mercy este un film excelent realizat, care m-a pus din nou sa ma intreb cat de mult pot aprecia un film cu care NU sunt de acord.
Prima oara cand mi-am pus serios aceasta intrebare a fost la filmul Ilegitim, un film pe care l-am apreciat enorm, dar care promova, poate nu atat de direct, incestul. In cazul filmului Just Mercy, cele 2 chestii promovate ostentativ sunt Drepturile negrilor, care sunt discriminati de autoritati (politie si autoritatile judiciare) si opozitia fata de pedeapsa cu moartea.
Sa ne intelegem: nu sunt de acord cu discriminarea si nu as milita niciodata pentru discriminarea persoanelor de culoare. Sunt complet de acord ca societatea a facut greseli majore in ceea ce priveste persoanele de culoare, atat in SUA, cat si-n Europa. Sunt iarasi de acord ca in anii 90 persoanele de culoare erau discriminate. Filmul, deci, prezinta o realitate, un caz autentic. Doar ca situatia este mult schimba in 2020 si 2021.Continue reading Just Mercy
Despre Chemarea Venetiei – Venice calling – Venise n’est pas en Italie scriu dupa mai bine de 2 saptamani de cand l-am vazut. Cu toate astea, filmul imi pare proaspat in minte, ma simt de parca l-as fi vazut aseara. Are aceasta calitate de a parea fresh si de a se lipi de mintea ta intr-un mod placut.
Emile are 15 ani si traieste intr-o rulota alaturi de parintii lui. Acestia sunt extrem de ciudati, dar tin enorm la copilul lor. Il iubesc nespus, chiar daca el si-ar dori altceva. Cu totul altceva.
Cand primeste invitatia de a asista la concertul unei colege, la Venetia si nu in Franta, Emile este in al noualea cer. Din fericire pentru el, parintii ii dau voie sa mearga la concert. Din pacate, vor merge cu totii in Venetia, cei 3 impreuna cu fratele mai mare al lui Emile.
