Baiatul si starcul – The Boy and the Heron, la fel ca alte animatii japoneze, m-a lasat la propriu fara cuvinte. Ca blogger, ca om al cuvintelor, plec de la premisa ca ar trebui sa am tot timpul cuvintele la mine. Cel putin asa ma laud, asa imi place sa cred despre mine. Animatiile japoneze sunt, ca sa citez o expresie romaneasca deja tocita, alta mancare de peste.
Baiatul si starcul – The Boy and the Heron ne spune povestea lui Mahito, un pusti de 12 ani a carui familie este nevoita sa se mute de la Tokyo la tara din cauza razboiului. Mahito isi pierde mama intr-un incendiu, asa ca tatal decide sa se casatoreasca cu sora decedatei. Matusa lui Mahito urma sa-i devina acestuia mama.
Mahito nu se poate adapta noii realitatii, refuzand sa accepte pierderea mamei. Drept urmare, se lasa ademenit de un starc vorbitor, care-l convinge ca mama lui este inca in viata si se afla unde intr-un turn magic. El a fost convins sa mearga in aceasta calatorie si de disparitia matusii lui, care pare ca a urmat acelasi drum. In ce consta aceasta calatorie magica, ce anume descopera Mahito acolo si cum se termina totul ramane sa descoperiti singuri.Continue reading Baiatul si starcul – The Boy and the Heron
Mrs. Buica este un documentar fabulos, pe care ai impresia ca ai fi putut sa-l faci si tu daca ai fi avut ideea lui Eugene Buica.
Ideea este simpla: imagineaza-ti ca ai o familie cu probleme. Ca parintii tai se cearta constant, ca spun lucruri pe care tu nu le intelegi. Esti prea tanar. Eh, fix aici este ideea geniala, si nu ma feresc de cuvinte: cum ar fi sa te apuci sa-i filmezi, sa-i tragi de limba, pentru a-i putea judeca ulterior, pentru a putea revedea acele imagini atunci cand vei avea mintea mai lucida, cand vei avea maturitatea necesara pentru a le intelege.
Caci de multe ori fix asta patim cu totii: traim unele lucruri prea devreme, lucruri pe care nu le putem intelege la vremea lor, dar pe care le judecam altfel, cu alti ochi, dupa ani buni.
In cazul documentarului Mrs. Buica, vorbim despre relatia dintre parintii lui Eugene Buica, dar in locul acestei relatii poate fi orice. Cum ar fi, de pilda, sa-ti filmezi discutiile pe care le ai cu prietena ta de atunci si apoi sa iti analizezi relatia cu ea dupa 5 ani ori dupa 10 ani?Continue reading Mrs. Buica
Testamentul rosu este un documentar care are o baza interesanta: un document publicat si in Romania anilor 90, dar si un pic mai inainte, intr-un ziar al diasporei poloneze din anii 80.
Documentul, numit Testamentul rosu, ar fi fost gasit in seiful lui Boleslav Bierut, fostul presedinte al Poloniei comuniste. Pentru cine nu stie cine a fost acesta, va invit sa cautati pe Google despre el. Incepeti cu Wikipedia, dar puteti continua cu surse mult mai documentate, mai complexe. Pe scurt: omul s-a nascut intr-o localitate care in momentul nasterii sale era in cadrul Imperiului Rus, dar care apoi a ajuns a Poloniei; a fost „omul rusilor”, spion NKVD, fiind trimis inainte de Polonia si prin Bulgaria, Cehoslovacia sau … Austria. Daca e sa ma intrebati pe mine, ar trebui facut un film separat, documentar sau nu, mai degraba nu, despre el, despre viata acestuia. Daca s-a facut, rog a-mi semnala.
Din pacate, autenticitatea documentului nu a putut fi dovedita, insa asa cum zice scenaristul filmului Testamentul Rosu, jurnalistul, publicistul si profesorul Bogdan Ficeac, continutul documentului trebuie studiat pentru ca aceste orori sa nu se mai intample.Continue reading Testamentul rosu
V-am tot zis: la TIFF filmele bune ratate sunt INTOTDEAUNA mai multe decat cele bune vazute. Si fix ca la fotbal, cele „de pe banca” sunt mai bune decat „cele din teren”. Visul este in categoria asta la loc de cinste.
Tot raul spre bine, caci am avut ocazia sa vad Visul in locul unde a fost filmat (era sa zic TURNAT, dar acolo cuvantul are cu totul alt inteles): la Penitenciarul Rahova. Despre experienta de acolo voi scrie un articol distinct, desi lucrurile sunt mai putin spectaculoase decat par.Continue reading Visul – TIFF 2023
Superpolitistii. Misiune: Bunica este o comedie frantuzeasca excelenta, una dintre putinele astfel de pelicule pe care publicul autohton are ocazia sa le vada in cinematografele patriei. Spun din start: este o comedie excelenta, la care vei rade cu gura pana la urechi.
Superpolitistii. Misiune: Bunica este o PARODIE, asa ca nu te astepta ca totul sa fie foarte logic in acest film. Pelicula are insa o asa numita logica interna, nu este nimic cu adevarat senzational. Nu este film de actiune american, nu tine nimeni cu dintii de un elicopter. Insa intr-o buna masura sunt ironizate acele filme americane.
Superpolitistii. Misiune: Bunica mi-a adus aminte de copilarie. Pe vremea cand eram mic, foarte mic, si nu prea stiam eu cum sta treaba cu filmele, nu ca acum as avea prea mult habar, credeam ca francezii fac doar „comedii proaste”. Ma rog, nu doar filmele cu Louis de Funes (seria celebra cu Jandarmii), ci si multe alte filme frantuzesti din aceeasi categorie. Ma rog, acestea erau date la televizor prin anii 90, ca filme frantuzesti. Daca as fi vazut atunci acest film, nu as fi stiut referintele, nu as fi avut habar ce filme ironizeaza, dar l-as fi savurat ca atare. Si mi-ar fi intarit convingerea ca francezii fac DOAR comedii de genul.Continue reading Superpolitistii. Misiune: Bunica – Only 3 days left
Incep atipic acest articol, spunand ca am vazut de 2 ori filmul Castelul Craitei, prima oara la TIFF 2023 (de aici si eticheta din titlu), a doua oara acum, cand a intrat oficial in cinematografe. Partea interesanta este insa alta: am avut impresia ca am scris deja despre film, asta vara, insa acum constat ca de fapt n-am facut-o. Si filmul chiar merita incurajat, promovat, caci este un film excelent.
Pe scurt de tot, povestea filmului Castelul Craitei este urmatoarea: o familie divortata se reuneste o data pe an pentru deja traditionala excursie la munte. Cei 2 parinti divortati isi impartisera inclusiv copiii: fata mersese cu mama in Franta, in timp ce baiatul ramasese cu tatal sau in Romania. Vacanta si planurile tuturor se schimba radical atunci cand cei 2 copii decid sa dispara intr-o expeditie clandestina. Cum se incheie aceasta expeditie va las pe voi sa descoperiti mergand la cinema.Continue reading Castelul Craitei – TIFF 2023
Spun din start: Miami Bici 2 este MULT mai bine realizat decat prima parte. De altfel, trendul crescator a fost evident inca de la inceput.
Nu mai fac rezumatul, nu mai arat cum fiecare film este mai bun decat precedentul, unde Teambuilding pare a fi cel mai bun intai si intai datorita scenariului (si a tematicii abordate). Ideea este ca aceasta crestere nu a fost brusca, ci treptata, ea fiind foarte vizibila acum, cand sunt nevoit sa compar Miami Bici 1 cu Miami Bici 2.Continue reading Miami Bici 2 este mult mai bine realizat decat prima parte!
Jocurile foamei: Balada serpilor si a pasarilor cantatoare este prequel-ul seriei Hunger Games (celor 4 filme aparute pana acum), fiind ecranizarea cartii omonime. Cartea am citit-o acum 3 ani, n-am mai recitit-o, asa ca nu imi amintesc prea multe detalii despre ea. Am recitit articolul cu impresiile despre carte, dar atat. Poate-mi fac timp zilele acestea si recitesc cartea. Atmosfera in mare mi-o amintesc, insa micile detalii le-am uitat.
Pana sa va spun cateva lucruri importante despre film, trebuie sa spun doua concluzii importante (ca de obicei, incep cu sfarsitul), pe care ulterior le voi dezvolta: Jocurile foamei: Balada serpilor si a pasarilor cantatoare este CEL MAI BUN FILM AL SERIEI si este TOTODATA primul film care REUSESTE sa depaseasca romanul ecranizat.Continue reading Jocurile foamei: Balada serpilor si a pasarilor cantatoare
Crima este a mea – Mon Crime este o comedie frantuzeasca excelenta, pe care eu am privit-o detasat, fara sa caut intelesuri ascunse, metafore si alte fineturi.
Crima este a mea – Mon Crime poate fi rezumat simplu: Medeline este o tanara, frumoasa dar foarte saraca actrita pariziana care la un moment dat este acuzata de crima. Producatorul de la care tocmai se intorcea a fost gasit mort in propria locuinta. Medeline locuia intr-o micuta garsoniera cu cea mai buna prietena a ei care era avocat si care decide s-o apere la proces, desi nu era specializata in drept penal.
La proces, Medeline pledeaza vinovata, sustinand ca a fost legitima aparare. In Franta anilor 30 ai secolului trecut, cand se desfasoara actiunea filmului, procesele erau cu jurati, asa cum in acest moment mai au doar SUA si Marea Britanie. Drept urmare, ea trebuia sa-si joace rolul in fata juratilor. Nu trebuia sa-i convinga din punct de vedere juridic, cu argumente de natura penala, ci trebuia sa-i impresioneze. Sa-i emotioneze. Ceea ce, vedeti voi cum, reuseste intr-un final.
Din pacate, lucrurile o iau razna atunci cand altcineva vine si spune ca i s-a furat crima. De ce si-ar dori cineva sa recunoasca o crima de care altcineva fusese acuzat si cum se termina totul ramane sa descoperiti singuri.
Despre Crima este a mea – Mon Crime nu vreau sa ma pronunt in 2 privinte. Nu vreau sa vorbesc despre cat de bine reda atmosfera acelor ani 30, despre aceasta calitate a sa, de „film de epoca”. Nu am fost niciodata fanul filmelor de epoca, asta neinsemnand ca nu pot aprecia unul atunci cand il vad. Insa o fac din alte considerente, nu pentru ca-s incantat ca reda o anume perioada de timp.
Nu ma pronunt nici in privinta regiei, desi Francois Ozon este unul dintre cei mai apreciati regizori francezi in viata. Nu sunt atat de stapan pe subiect, nu am vazut atat de multe filme de-ale sale (cred ca am vazut maximum 5 sau 6, lucru cu care nu ma mandresc deloc).
Eu l-am privit strict din cele 2 perspective: ca poveste politista (cat de inteligenta este, cat de bine este dozat suspansul si cat de credibila este) si ca film de comedie (cat de amuzant este filmul atat per ansamblu, cat si fiecare scena luata ca atare). In ambele situatii filmul m-a dat pe spate. M-a impresionat.
Nu stiu ce insinueaza ori afirma, ce probleme din lumea cinematografiei vizeaza, insa recunosc ca nu prea ma intereseaza. Eu am luat DE DATA ACEASTA povestea ca atare si m-am bucurat de ea. Am savurat-o. I-am apreciat pe actori pentru cat de convingatori au fost. Am savurat filmul, fara sa ma gandesc la ceea ce a vrut el sa-mi transmita. Daca a vrut sa-mi transmita ceva.
Crima este a mea – Mon Crime are un ambalaj prea frumos pentru a incerca sa-i gasesc intelesuri ascunse. Mi-a placut cum arata, mi-a placut gustul, mi-a placut mirosul. Mi-a placut totul. Incep sa-i invidiez pe cei care pot vedea ORICE film in acest mod. Care evita sa vada mesajele politice, care evita sa vada mesajul, concentrandu-se pe MODUL in care acestea sunt transmise. Pe unghiurile de filmare, pe interpretari, pe atmosfera, imagine …
Crima este a mea – Mon Crime a intrat in cinematografe din 6 octombrie, fiind distribuit in Romania de Independenta Film.
ps: Eu am vazut filmul Crima este a mea – Mon Crime fix in Noaptea de Halloween. Nu a fost asta intentia mea, pur si simplu aceasta era singura seara libera, am mers cu un amic la cinema cu gandul sa-l vedem (trebuia musai seara pentru ca in mall-ul dorit rula doar de la 20:10) si asta a fost. Insa ulterior mi-am dat seama ca se potriveste perfect imaginii pe care o am eu despre Halloween. Nu cu vampiri, nu cu chestii de groaza. Ci cu ceva infricosator de inteligent. Crima este a mea – Mon Crime este fix cum vad eu Halloween-ul. Mergeti sa vedeti filmul pentru a intelege.
Spre avanpremiera filmului Bodyguardul: Misiune in jungla – Freelance nu plecasem cu asteptari prea mari. Din trailer mi se parea un film slab, de duzina. Insa nu atat de slab incat sa refuz sa-l vad. Nu parea ca ar avea nimic care sa ma enerveze.
Ma rog, ceva-ceva tot imi displacea, fara sa ma enerveze: titlul. Sa admitem ca CNC-ul le-a impus un titlu in limba romana (desi sunt destule exemple, cel mai recent dintre acestea fiind Playback) si ca era musai sa traduca acel cuvant. Daca lucrurile stau asa, de ce distribuitorul roman a ales aceasta adaptare? Da, titlul ar putea fi potrivit pentru desfasurarea actiunii, insa titlul original te ducea cu gandul si la altceva. O traducere apropiata ar fi fost INDEPENDENT ori PE CONT PROPRIU, desi freelance este un neologism care a intrat in vocabularul autohton. Nu ar fi fost gresit sa ramana titlul original, altfel unul extrem de inspirat.
Povestea filmului Bodyguardul: Misiune in jungla – Freelance este destul de simpla: John Cena (Mason Petits in film) este un fost agent al fortelor speciale ce s-a retras din cauza unei misiuni esuate in Paldonia, o tara din America de Sud condusa de un dictator cu o imagine destul de proasta in afara tarii. Elicopterul in care se afla Mason a fost doborat, aparent de fortele loiale presedintelui Venegas, asa ca Mason este mirat, socat, de faptul ca desi se retrasese si devenise avocat, un fost partener ii daduse o misiune in aceeasi tara. Misiunea era aparent simpla: el trebuia sa pazeasca o jurnalista care urma sa ia un interviu presedintelui Venegas. Acesta din urma nu daduse niciun interviu in 10 ani de conducere, deci interviul era extrem de important atat pentru presedinte, cat si pentru jurnalista.
Din pacate, cei 2 (Mason si jurnalista) nimeresc in mijlocul unei lovituri de stat militare in care erau implicate rude de-ale presedintelui Venegas. Care era miza, de ce fusese trimis Mason acolo si cum se termina totul ramane sa descoperiti singuri.
Acum este timpul sa va spun cele 3 lucruri importante, relevante, legate de acest film:
Mi-am tot stors creierii sa imi dau seama la ce tara face referire aceasta Paldonia. Intr-un final am renuntat, acceptand ideea ca este un mix. Un mix reusit, as zice eu. Pe de-o parte, este un pic din Venezuela, caci avea rezerve de petrol (si nu numai). Apoi am zis ca este Cuba, datorita steagului foarte asemanator. Apoi am vazut numele unui oras, Santiago de Paldonia, asa ca gandul meu s-a indreptat catre … Santiago de Chile. Desi exista si Santiago de Cuba, asa cum exista Santiago de Compostela (in Spania). Nu in ultimul rand, exista un joc, inclusiv pe Android, intitulat Legends of Pandonia. Mai exista si Pandonia Global Network. Asa ca aceasta Paldonia este un mix (reusit?) din fiecare.
John Cena a reusit sa ma impresioneze prin interpretarea sa. Pentru cine nu stie, el s-a afirmat ca wrestler si ca rapper. Actoria este cumva locul 3 in ierarhia preocuparilor sale. Ma rog, tinde sa devina locul 1. Ok, nu este nicidecum filmul sau de debut, a jucat in cateva filme din seria Fast and Furious si in mult prea apreciatul Barbie (avand rolul lui Ken). Insa pe bune ca acest rol, din Bodyguardul: Misiune in jungla – Freelance, mi se pare cel mai bun rol al sau de pana acum. Mai ales ca i se potriveste manusa: fost wrestler devine … bodyguard.
Juan Pablo Raba are si el o interpretare excelenta a presedintelui Venegas. Aici recunosc ca mi-a placut nu doar interpretarea, ci si personajul. Pentru cine vrea sa inteleaga mai multe din politica internationala, filmul Bodyguardul: Misiune in jungla – Freelance poate fi un bun inceput. Iar actorul este nascut in Columbia, asa ca iarasi alegerea sa a fost una PERFECTA. IDEALA.
Nu spun ca ceilalti ar dezamagi, la fel cum nu pot afirma ca filmul Bodyguardul: Misiune in jungla – Freelance ar avea vreun defect major. Nicidecum. Si da, sunt mirat sa afirm asta, asteptarile mele erau foarte mici. Ori poate fi din acest motiv zic toate astea: pentru ca la cat de mici mi-erau asteptarile, filmul n-avea cum sa ma dezamageasca. Putea doar sa ma surprinda in sens pozitiv.
Per total, Bodyguardul: Misiune in jungla – Freelance un film bun atat ca realizare, cat si ca mesaje transmise. Mergeti cu incredere la el, sigur n-o sa va dezamageasca.
Bodyguardul: Misiune in jungla – Freelance intra in cinematografe incepand de azi, 3 noiembrie 2023, fiind distribuit in Romania de RoImage 2000.
Fiica regelui din mlastina – The Marsh King’s Daughter este un film despre care stiam foarte putine inainte sa-l vad. Singurul lucru pe care am putut sa-l aflu, in afara sinopsisului oficial, a fost faptul ca-i vorba despre o ecranizare, cartea purtand titlul Evadarea din mlastina (aparuta in 2017 la Editura RAO).
Neavand foarte multe informatii, am inceput sa-mi dau cu presupusul. De pilda, titlul Fiica regelui din mlastina – The Marsh King’s Daughter m-a dus cu gandul la Fata din mlastina aka Acolo unde canta racii (o carte supraevaluata ecranizata mai bine decat ma asteptam). Nu scria nicaieri ar fi vreun sequel ori prequel, insa gandul meu s-a indreptat intr-acolo. Asa ca in finalul articolului voi face o mini-comparatie in acest sens.
Povestea filmului Fiica regelui din mlastina – The Marsh King’s Daughter este aparent simpla: Helena duce o viata normala alaturi de sotul si de fetita ei, insa ea ascunde un adevar cutremurator. Desi nu a avut curajul sa-i spuna asta nici macar sotului ei, ea este fata celebrului Rege al mlastinii. Acesta le-a tinut captive ani de zile in salbaticie pe ea si pe mama ei. Acum Jacob tocmai a evadat, asa ca Helena trebuie sa-si infrunte la propriu trecutul.
A brighter tomorrow este un film in film, povestire in rama era termenul pe care l-am invatat in scoala la limba si literatura romana. Din pacate sau din fericire, povestirea secundara mi se pare mai interesanta, mai relevanta, decat prima. Imediat va explic.
Asadar, avem povestea lui Giovanni, un regizor italian faimos candva, care acum are mari problema de adaptare in noua lume. El lucreaza la noul sau film, unul politic, insa in jurul sau totul se destrama: coproducatorul sau este in pragul falimentului, casnicia sa este aproape de final, iar schimbarile din industria cinematografica nu-l incanta deloc. Cum se va descurca el si cum se termina totul?
Acum, sa va explic ce spuneam in primul paragraf: filmul la care Giovanni lucra era despre impactul pe care Invazia URSS din Ungaria (din 1956) l-a avut asupra Partidului Comunist Italian. Pe scurt de tot: in timpul invaziei, o trupa de circ din Ungaria era in vizita in Italia. Venind dintr-o tara comunista, a fost primita de o filiala a partidului comunist. Venisera pe o filiera comunista. Insa comunistii italieni trebuiau sa ia o decizie foarte importanta: sa fie solidari cu poporul maghiar sau sa fie de acord cu invazia sovietica? Ce ar fi trebuit sa faca niste comunisti, cu care comunisti „sa tina”?Continue reading A brighter tomorrow (Il sol dell’avvenire) – Les Films de Cannes a Bucarest 2023
Monster este o bijuterie japoneza pe care am putut s-o vad datorita festivalului Les Films de Cannes a Bucarest 2023. Este construit fabulos, neliniar, si are un deznodamant socant.
Monster ne spunea povestea lui Minato, un copil crescut de o mama singura, care are probleme la scoala. Mama sa afla ca Minato are probleme la scoala si initial da vina pe un profesor de-al sau. Merge la scoala pentru a primi explicatii, insa din pacate scoala pare surda si oarba. Povestea se deruleaza prin ochii mamei, ai copilului si ai profesorului, insa intr-un final adevarul iese la iveala.Continue reading Monster – Les Films de Cannes a Bucarest 2023
Horia este filmul de debut al regizoarei Ana Maria Comanescu. Este un road-movie care-l are in rolul principal pe Horia, un proaspat absolvent de bacalaureat care planuieste sa mearga din satul sau izolat din Baragan (nu este clar care-i acela, banuiesc ca undeva pe langa Braila) tocmai la Cluj, pentru a-si intalni iubita.
Horia este un pusti care inca nu a implinit 18 ani, urmeaza sa-i implineasca peste cateva zile. Insa tatal sau ii da cadoul in avans: o motocicleta Mobra reconditionata. Una la care tatal sau a lucrat zile intregi. Horia nu este foarte incantat de cadou, dar este constient ca tatal sau nu-si permitea altceva. Ulterior, isi da seama ca acel cadou, atat de naspa cum i se pare la prima vedere, este sansa lui de evadare. Este SINGURA sansa a lui pentru a scapa de acolo. Si singura sansa pentru a-si revedea iubita.
Drumul sau initiatic este plin de obstacole, insa toate piedicile care i se pun il intaresc, il maturizeaza. Are probleme inclusiv cu politia, caci la plecare el nu avea 18 ani. Ceea ce inseamna si ca nu avea carnet de conducere.
Pe drum el o intalneste pe Stela, o pustoaica foarte obraznica si tupeista, care voia la randul ei sa evadeze. Cum decurge prima lor intalnire, cum se reintalnesc ei si cat de apropiati ajung cei 2 ramane sa descoperiti singuri. Tot singuri veti descoperi cum evolueaza relatia la distanta a lui Horia si, mai ales, cum se termina totul.
Un termen cheie, ca sa ma exprim astfel, al acestui film este BACUL! Pe de-o parte, Horia a trecut bacul adica bacalaureatul, a trecut hopul educational care-i permite sa evolueze, sa mearga mai departe. Pe de alta parte, el este nevoi sa treaca Dunarea cu bacul, de la Braila la Galati (din acest motiv v-am spus ca satul sau era undeva pe langa Braila, nu ni se spune cu exactitate localizarea sa). Deci bacul este din nou un hop pe care Horia trebuie sa-l treaca. Acest al doilea hop ii pune ceva probleme. Nu vi le dezvalui, va trebui sa le descoperiti singuri.
Acum ar trebui sa va vorbesc despre motociclete, insa din pacate nu sunt deloc in masura sa fac acest lucru. Nu am condus niciodata una, nu am fost nici macar pasager si nici nu-mi doresc sa fac asta vreodata. Pur si simplu imi este teama, sunt o persoana mult prea comoda ca sa merg pe asa ceva. Pasionatii de motociclete, in special din acelea old-school, vor fi incantati de acest film.
Liviu Cheloiu, un actor pe care l-am vazut des in spectacole de teatru, joaca rolul tatalui lui Horia si este un mare pasionat de motoare. Pentru el a fost o placere sa evolueze in acest film. Rolul i se potriveste, se vedea chiar si prin ecran placerea de pe fata lui.
De asemenea, facand scoala in Bucuresti (chiar daca cei 7 ani de acasa au fost petrecuti ACASA la Slatina!), nu am fost pus in situatia de a-mi dori sa EVADEZ din orasul ori satul mic in care ma aflu. Chiar daca inteleg dorinta acelor tineri de a pleca, de a evada, de a evolua, nu am trait direct, deci nu pot vorbi decat din auzite. Si pot intelege, pot empatiza, asa cum empatizez cu o persoana bolnava: empatizez, inteleg suferinta si ma bucur ca nu am trecut prin asa ceva.
Insa cei care au trecut ori care INCA se afla in aceasta situatie vor empatiza mult mai mult cu Horia.
Cele 2 categorii descrise indirect mai sus sunt publicul tinta PRINCIPAL al filmului Horia. Mie mi-a placut, strict cinematografic nu am ce sa-i reprosez, insa din motivele enumerate mai sus nu fac parte din publicul tinta PRINCIPAL. Nu inseamna ca un bucurestean get-beget, care se plimba doar in vehicule cu 4 roti, nu se poate bucura de un film bun. Eu am putut, m-am bucurat de el, l-am savurat, dar cumva exterior. Detasat de subiect si de personaje.
Mergeti sa vedeti Horia, sigur n-o sa va dezamageasca. De plictisit nici atat. Mie mi-a placut, ceea ce cred se va petrece si-n cazul vostru.
Horia a fost vazut la Cinemateca Eforie, intr-o proiectie din cadrul festivalului Les films de Cannes a Bucarest 2023. In cinematografe va intra candva in primavara lui 2024.
ps: Asa cum personajul Horia are parte de un drum initiatic, de un drum al maturizarii, acelasi lucru il pot afirma si despre regizoarea Ana Maria Comanescu: pentru ea, filmul Horia este un film initiatic, al maturizarii ei ca regizoare. Un drum care o va cali si o va face mai buna si mai matura. Ii doresc mult succes in continuare.
Le Ravissement este un film care m-a pus pe ganduri, m-a dat peste cap, mai mult decat m-as fi asteptat. Mai mult decat as fi crezut.
Pe scurt, Le Ravissement este despre singuratate. O singuratate de care unul ca mine se bucura zi de zi, eu o numesc libertate, dar de care altii sufera.
Lydia este moasa (asistenta medicala pentru nasteri) la un spital. Acolo va naste si cea mai buna prietena a ei, Salome. Lydia este singura, iar singuratatea aceasta o apasa. La fel de o apasa si fericirea celor din jurul ei, fericire la care ea lua parte, la care punea umarul. Fiecare nastere reusita era o fericire, la care ea lua parte, dar de care nu se bucura.Continue reading Le Ravissement – Les films de Cannes a Bucarest 2023
MMXX este cel mai nou film al lui Cristi Puiu, un film mult asteptat datorita controversei pe care acesta o promite (ori p promitea) ca o va suscita. Pentru cine nu s-a prins deja, MMXX este scrierea in cifre romane a anului 2020.
MMXX este ori ar fi trebuit sa fie filmul facut de Cristi Puiu despre pandemie. Eseul sau filosofic despre pandemie. Opinia sa controversata despre pandemie.
De obicei Cristi Puiu impresioneaza prin experimentul pe care-l face. Este, probabil alaturi de Radu Jude, regizorul care experimenteaza cel mai mult (desi, la Q&A-ul de la finalul proiectiei din cadrul Les films de Cannes a Bucarest 2023, un spectator il acuza fix de contrariu). Insa la ultimele 2 filme, Sieranevada si Malmkrog, a impresionat prin atentia la detalii. In cazul ultimului film fiecare gest a fost minutios gandit, nimic nu a fost lasat la voia intamplarii.
MMXX impresioneaza, cu sau fara ghilimele, fix prin contrariu: pare, la prima vedere, cel mai superficial film facut de Cristi Puiu in ultimii ani. Fix pe asta voiam sa-mi bazez articolul, exact asta gandeam la finalul proiectiei.
Discutia de dupa, Q&A-ul deja pomenit mai sus, m-a facut sa-mi schimb oarecum perceptia. Am inteles ca cele 4 scurtmetraje au rezultat in urma unui workshop organizat de ActorieDeFilm, compania detinuta de Bucur, Papadopol si Boguta. Deci, cumva, filmul ar trebui sa fie cumva iertat. In limbaj juridic s-ar chema „circumstante atenuante”.
Iar daca va mirati de ce 4 scurtmetraje sunt prezentate drept lungmetraj, va spun imediat cum sta treaba.
In primul lungmetraj, avem o sedinta de terapie in cabinetul Oanei. La un moment dat, sedinta este intrerupta de venirea intempestiva a fratelui acesteia, Mihai. Discutia este foarte amuzanta, insa in acelasi timp extrem de neserioasa. Superficiala aproape. Exact ce ziceam mai sus despre cum NU erau filmele lui Cristi Puiu.
In a doua poveste, personajul marginal al primei povesti devine aproape principal. In apartamentul Oanei ii vedem alaturi de ea pe sotul ei, Septimiu, si pe Mihai. Aici pandemia este principalul subiect de discutie: Septimiu este speriat de pandemie, Mihai nu crede in ea, iar Oana este cumva intre. Insa un telefon de la un prieten o ingrijoreaza peste masura: sotia acestuia, Sabina, insarcinata in 8 luni si jumatate, a fost dusa de urgenta la spital. Pe langa faptul ca avea o sarcina atat de avansata, ea mai era si pozitiva de COVID, asa ca internarea avea si niscaiva probleme juridice. Va las pe voi sa le descoperiti.
In a treia poveste, il vedem pe Septimiu ascultand o poveste veche si stranie spusa de un coleg de-al sau. Totul pare provizoriu, discutia este buna doar ca sa treaca timpul, caci cei 2 medici sunt de garda, ei fiind acolo, in acea incapere, doar ca sa-si traga sufletul. Nu e clar in care perioada din 2020 ne aflam aici, caci daca este sa ne luam dupa relatarile presei, medicii erau supra-solicitati. Ce vedem in acest micut filmulet este ceva diferit. Sa nu zic altfel.
Povestea numarul 4 este interesanta, insa la prima vedere pare complet scoasa din context. Avem 2 politisti, interpretati de Dragos Bucur si Dorian Boguta, care trebuie sa ancheteze sinuciderea unui coleg de-al lor. Audierea unui martor fix la inmormantare, audiere condusa de Dragos Bucur, este o scena care ar fi putut sa fie memorabila daca ar fi fost luata in serios. Povestea este extrem de interesanta, captivanta, insa senzatia generala pe care o aveam era ca asist la o farsa, nicidecum la ceva pe bune. Partea si mai interesanta este ca ultimul film pare a fi complet scos din context, pare a nu avea absolut nicio legatura cu primele 3. Ori poate legaturile sunt prea subtile, invizibile pentru un spectator obisnuit, chiar daca experimentat, ca mine.
Acum ar trebui sa judec regia acestui film, un film de autor. Ar trebui sa-l critic sau sa-l laud pentru modul in care judeca pandemia. Ar trebui sa enumar referintele, directe ori indirecte, la filmele anterioare ale sale (autocitarea este pentru unii nociva, o dovada de narcisism accentuat; mie mi-au placut referintele, dintre care cele mai importante sunt replica „Aveti un incarcator de Nokia”, replica ce pare a veni dintr-o alta epoca, la propriu, si scena de inceput a filmului 4, cu Dragos Bucur conducand o masina ce merge pe o sosea ce aminteste mult cu filmul de debut al lui Puiu, Marfa si banii.
Eu nu voi face asta, ii las pe altii s-o faca, insa imi permit sa fac o observatie: filmele 1 si 4 ar putea ori chiar ar trebui sa fie dezvoltate, sa devina lungmetraje de sine-statatoare. Acea terapeuta, asa caricaturizata cum este ea, ar trebui dezvoltata, mie mi-a atras atentia. Iar pacienta, de-un narcisism feroce, merita mai mult. Mult mai mult. In cazul filmului 4, cazul relatat de acea martora este atat de complex si de dur incat s-ar putea face chiar si un serial pe seama lui. Lucru care pe mine nu m-ar deranja.
Filmul 2 ar putea fi inclus in primul film, insa luat ca atare consider ca a spus ce avea de spus. Acela este, dupa mine, scurtmetraj prin excelenta: nu ar trebui sa fie nici mai scurt, nici mai lung, a transmis ce avea de transmis, este surprinzator de dinamic pentru un film de interior (ar putea lesne fi transformat intr-un spectacol de teatru) si are atmosfera potrivita pentru perioada pandemiei. Este si perfect echilibrat (2 personaje aflate in extremele atitudinii fata de pandemie si un al treilea personaj, Oana, care oscileaza intre cele 2 extreme, care pare a nu crede in nimic si care pare a-si dori sa dea dreptate tuturor, fara sa supere pe nimeni).
Filmul, aparent cel mai slab, este pentru mine un film suport, unul care creioneaza in felul sau un personaj altfel mult prea tacut: Septimiu. Ca s-o iau altfel, daca excluzi oricare dintre filmele 1 2 sau 4 iti dai seama ca ai rupt lantul, ca ai pierdut multe; daca excluzi filmul 3 ai impresia ca nu ai pierdut mare lucru. Pare a fi un fel de pauza publicitara.
Interesant este ca doar ULTIMUL dintre filme este exclusiv gandit si realizat de Cristi Puiu. Restul sunt construite impreuna cu studentii (cursantii) de la ActorieDeFilm. Ceea ce ar trebui sa scuze aparenta inconsistenta a filmului: este ca si cum o camasa ar fi construita de 4 persoane diferite, unul o maneca, altul alta maneca, altul camasa propriu zisa si un altul gulerul. Faptul ca cele 4 sunt diferite ar trebui sa fie marele atu al peliculei.
Acum, ar trebui sa spun, precum au spus altii, ca filmul este dezamagitor, ca este tezist, ca abunda in autocitari si alte asemenea. Va las la final niste link-uri, desi va avertizez ca limbajul criticilor este unul mult prea elitist pentru un spectator normal. Nu spun nimic din toate astea.
Spun doar ca eu ma asteptam la mai mult in ceea ce priveste opiniile ferme ale regizorului vizavi de pandemie. Altfel spus, MMXX mi se pare un film mult prea cuminte. Mult prea putin transant. Cristi Puiu este mult mai vehement in interviuri decat este pe marele ecran.
Legat de inconsistenta lui, de superficialitatea sa, MMXX este de fapt un film facut mult prea repede. Daca va uitati la distanta temporala dintre filmele lui Puiu, va veti da seama ca am dreptate. Este ca si cum ai grabi un pictor genial. Sau, de fapt, ca si cum un pictor genial si-ar propune sa picteze intr-o luna ceea ce pana atunci pictase intr-un an. Graba strica treaba. Sau, in lumea in care traim, un film aproape brut, neslefuit, pare pentru unii mai interesant si mai atractiv decat unul lucrat minutios.
MMXX intra in circuitul normal al cinematografelor din 10 noiembrie, fiind distribuit in Romania de Iadasarecasa.
The Old Oak este o carciuma, de fapt un pub britanic autentic. Unul in care mi-as dori si eu candva sa merg sa beau o bere. Pur si simplu sa merg si sa savurez o bere in stilul binecunoscut britanic.
The Old Oak este ultimul pub deschis si ultimul loc public unde oamenii pot veni sa discute. Sa vorbeasca liber vrute si nevrute, sa spuna ce au pe suflet.
The Old Oak este detinuta si condusa de TJ Ballantyne, care tine cu dintii de afacerea mostenita din familie. Din pacate, lucrurile merg prost in toata comunitatea: candva prospera datorita mineritului, acum aceasta comunitate se afla intr-un continu declin. Pubul nu o duce nici el foarte bine, insa eforturile uriase ale lui TJ inca il mentin. Continue reading The Old Oak – Les films de Cannes a Bucarest 2023
Captura mi s-a parut prima data documentar. Chiar aveam impresia ca acele imagini sunt reale, needitate, nimic regizat.
Filmul Captura este despre protestele de la inceputul anului 2012, acele proteste indreptate impotriva lui Traian Basescu, proteste de sprijin in favoarea lui Raed Arafat. Pe vremea aceea, Raed Arafat era idolul, era curajosul care a avut tupeul sa-l infrunte pe dictatorul Basescu. Care Raed Arafat, spre deosebire de Basescu, a facut ceva concret, a construit de la 0 serviciul numit SMURD.
Filmul Captura nu este politic, in intelesul comun al cuvantului. Adica nu este in favoarea ori in defavoarea vreunui partid. Este un film despre abuzul de putere, despre modul in care jandarmii s-au comportat la acel protest.
Probabil stiti celebrele vorbe „bagati site-ul de cultura la duba”. Eh, cam de aici a pornit ideea filmului.
Personajul principal este Sami, un francez cu origini romanesti care se nimereste sa fie in Bucuresti in timpul acestor proteste. El avea o camera de filmat pe care o folosea tot timpul, filma aproape totul, inclusiv discutiile conjugale cu prietena lui. O filma pe aceasta chiar si cand ea era dezbracata.
Iese Sami pe strada, sa (se) documenteze, si este luat de jandarmi si bagat la duba. Vedem apoi tot drumul, ce se petrece in duba, dar si cum este tratat francezul la sectia de politie.
Les Meutes este o coproductie Maroc, Franta, Belgia, Arabia Saudita si Qatar care se desfasoara in capitala primei tari, Casablanca.
Hassan si fiul sau, Issam, traiesc de pe o zi pe alta din micile servicii pe care le fac mafiei locale. La un moment dat, Hassan primeste misiunea de a rapi un om. El nu stie cine este acel om, ce a facut el, de ce trebuie rapit. Stie doar ca trebuie s-o faca. Pentru ca nu are pe altcineva, il ia pe fiul sau de ajutor. Din pacate, lucrurile merg prost, persoana rapita murind in portbagajul dubei care nici macar nu era a lor. Drept urmare, cei 2 au acum o mare problema: trebuie sa scape de cadavru. Pentru asta, tot la mafioti ori la oamenii lor trebuie sa apeleze.
Crimele din Osage County: Bani insangerati – Killers of the Flower Moon este cel mai nou film al regizorului Martin Scorsese. Dupa mine, cel mai asteptat film al toamnei, atat datorita numelui regizorului, cat si datorita distributiei, unde Leonardo DiCaprio si Robert de Niro erau „capete de afis”.
Povestea filmului Crimele din Osage County: Bani insangerati – Killers of the Flower Moon este cumva simpla, pare ca ati mai vazut-o de zeci de ori. In Osage County locuitorii au ajuns printre cei mai bogati din lume dupa descoperirea puturilor de petrol. Locuitorii erau amerindieni, nativi americani ca sa ma exprim corect, acestia devenind tinte vii, la propriu si la figurat, pentru albii din toata America. Drept urmare, albii au inceput sa vina acolo si sa ia pamanturile si averile nativilor in mod aproape legal: se casatoreau cu femei de-ale locului, asteptau sa moara si mosteneau tot terenul. Acel „asteptau sa moara” poate fi citit si un pic altfel.Continue reading Crimele din Osage County: Bani insangerati – Killers of the Flower Moon
