Ennio: Glance of music este documentarul care mi-a schimbat modul de a vedea filmele in 2 privinte. Incep cu asta, cu concluzia, urmand ca pe parcursul articolului sa-mi justific punctul de vedere. Cele 2 privinte sunt: modul in care privesc documentarele (promit sa le urmaresc cu mai multa atentie, cu mai mult interes, sa nu le mai desconsider) si modul in care privesc filmele, mai precis modul in care judec sunetele, muzica acelor filme.
Pe scurt de tot, Ennio: Glance of music este un documentar-tribut despre cel mai mare compozitor de muzica de film din istorie, Ennio Moriccone. A facut muzica pentru mai bine de 500 de filme. Daca vreti sa le numarati singuri, vedeti pe Wikipedia lista completa.
Nu intru in detalii, nu va spun povestea din spate, nu va voi vorbi despre studiile lui, despre oamenii care i-au influentat viata ori despre fiecare colaborare in parte. Pentru asta va trebui sa vedeti filmul Ennio: Glance of music. Eu ma voi referi strict la cele 2 lucruri de care va ziceam la inceput, care PENTRU MINE sunt FUNDAMENTALE.Continue reading Ennio: Glance of music – Les Films de Cannes a Bucarest 2022
Apropierea (Too Close) a fost al doilea film romanesc vazut la aceasta editie a festivalului Les Films de Cannes a Bucarest 2022, primul dintre ele fiind comedia Oameni de treaba.
Apropierea (Too Close) este un documentar care venise cu marele premiu de la Sibiu (unde se desfasoara cel mai important festival de film documentar din Romania). Situatia pe care o expune, abuzul domestic, in acest caz abuzul unui tata fata de fiica lui de 9 ani, este unul des intalnit in Romania. MULT prea des intalnit.Continue reading Apropierea (Too Close) – Les Films de Cannes a Bucarest 2022
Incep direct si spun ca The Beasts (As bestas) este DE DEPARTE cel mai bun film vazut la festivalul Les Films de Cannes a Bucarest 2022. Am vazut filme bune, nu e nici macar unul care sa ma fi dezamagit (sunt unele bune si atat, care nu m-au dat pe spate, insa filme SLABE nu am vazut), insa The Beasts (As bestas) este pur si simplu PERFECT.
Cinematografic nu ai ce sa-i reprosezi: regie, interpretari, imagine, totul este la superlativ. Totul pare la locul lui, simti ca daca ai schimba ceva, orice, ai strica totul. Caci filmul este perfect atat ca intreg, cat si la fiecare aspect in parte.
Povestea suna cam asa: Vincent si Olga sunt doi francezi stabiliti de mai multi ani intr-un sat din Galicia spaniola. Aici se ocupa cu agricultura bio, fiind foarte pasionati de ceea ce fac.
Desi oricum nu erau bine vazuti in sat, fiind straini, oferta unei firme norvegiene de a instala centrale eoliene acolo a infierbantat mintile multor localnici. Vincent si Olga nu doar ca s-au opus, dar au mai reusit si sa convinga alte 2 gospodarii nu semneze. Drept urmare, cei 2 francezi au devenit dusmanii intregului sat.Continue reading The Beasts (As bestas) – Les Films de Cannes a Bucarest 2022
Fata necunoscuta (La fille inconnue) este un film belgian din 2016, care in cinematografele romanesti a rulat in anul 2017, fiind adus de Independenta Film.
Este unul dintre cele mai cunoscute filme ale regizorilor belgieni Jean-Pierre Dardenne si Luc Dardenne, regizori considerati „fratii preferati ai Festivalului de la Cannes”. Unii critici au considerat acest film ca fiind „diamantul brut al fratilor Dardenne” (revista Les Inrockuptibles).
Gata, cam atat cu ce zic altii si cu ce parere are critica de film. Pentru mine, ca profan, ca blogger de film, critica de film este mai putin relevanta. Pentru cititorii mei, nu neg, ea ar putea fi relevanta, importanta.
Pe scurt, personajul principal este doctora generalista Jenny Davin. La un moment dat, intr-o seara, cineva suna la cabinetul ei desi trecusera mai bine de 60 de minute de cand programul doctorei se terminase. Jenny nu doar ca nu raspunde, dar il si impiedica pe rezidentul ei sa raspunda. Afla ulterior ca persoana care a sunat la usa cabinetului ei, o tanara de culoare, a fost ucisa. Asa ca are mari mustrari de constiinta.
Mustrarile de constiinta se accentueaza atunci cand afla ca politia nu stie nici macar cum o cheama pe victima. Drept urmare, incepe o ancheta pe cont propriu, vrand sa faca o minima reparatie morala familiei indurerate. Ramane sa descoperiti singuri cine era victima, cum a fost omorata si cine este vinovat.
Personal, desi nu-s fan al criticii de film, desi gusturile mele difera radical de ale criticilor, de aceasta data sunt in total asentiment cu ei. Nu voi da argumente cinefile, explicatii savante, ci voi spune exact CUM am trait filmul si mai ales DE CE!
In primul rand, Jenny este exact tipul de doctor generalist (medic de familie, cum este cunoscut la noi) pe care-l apreciez, de care avem nevoie. In Romania sunt din ce in ce mai putini: oameni devotati, care pun suflet, care se deplaseaza si la domiciliul pacientului, care fac mai mult decat scrie in fisa postului.
In al doilea rand, Jenny este UN OM, cu trairile sale, cu defectele sale. Drept urmare, este un personaj CREDIBIL. Nu este super-erou, nu are super-puteri. Desi este un personaj REALIST, cu care POT EMPATIZA. De care ma pot atasa. Ceea ce am si facut.
Acum vine punctul de cotitura, elementul declansator care schimba totul. Si, surpriza, iarasi am empatizat cu ea: da, SI EU as fi facut la fel, caci si eu as fi avut pe constiinta moartea acelei tinere.
Am reusit totodata sa empatizez si cu familia victimei: da, nici familia mea nu s-ar simti bine, ca sa nu zic altfel, sa dispar pur si simplu si sa fiu ingropat fara sa se stie cine sunt. Am reusit, deci, sa ma transpun CU TOTUL in poveste: un personaj pe care il apreciez face CE TREBUIE intr-un moment cheie.
Nu in ultimul rand, privind povestea un pic mai detasat, mi s-a parut MIXUL PERFECT intre thriller (to be thrilled = a sta cu sufletul la gura, incantat ar zice unii, ma rog, ati inteles ideea) si drama psihologica. Personajul VREA SA AFLE ADEVARUL, insa nu-si neglijeaza COMPLET ocupatia sa de baza. Filmele acelea in care un om isi ia liber o saptamana, fie oficial, fie cu de la sine putere, pentru a cauta adevarul, mi se par necredibile. Aici doctora Jenny isi face in continuare treaba, consulta pacienti la cabinet ori se duce la ei la domiciliu, insa in timpul liber, in loc sa se distreze (nu ca ar avea cu cine!) ancheteaza crima.
Ma bucur ca am vazut Fata necunoscuta (La fille inconnue) la festivalul Les Films de Cannes a Bucarest 2022. Pelicula ma face sa caut si celelalte filme ale celor 2 frati regizori. Mi-au atras atentia, au intrat pe radarul meu, insa pentru a intelege un film ca acesta nu trebuie sa fi vazut si alte filme ale autorilor.
Filmul Fata necunoscuta (La fille inconnue) este indeajuns de clar, de limpede, de bine realizat, incat iti transmite ce are de transmis fara ajutoare. Merita sa-l vedeti, oriunde veti da de el!
ps: Va voi spune si o perspectiva usor misogina, masculina, asupra filmului Fata necunoscuta (La fille inconnue). Personajul principal, Jenny Davin, este acea tipa draguta, simpatica, saritoare, dar cu care nu ai vrea sa te cuplezi. Este tipul de gagica pe care o vrei doar ca amica. NU este urata, dar nici nu este FRUMOASA DE PICI PE JOS. Are un fel dragut de a se purta, se face placuta, dar nu este niciodata sexy, nici ca atitudine, nici ca nimic. Pare a fi fost tocilara clasei, adica o tipa nu tocmai populara, insa foarte sufletista. Cei care au vazut filmul imi vor da dreptate (mai ales daca-s de sex masculin), iar cei care NU au vazut filmul sunt rugati sa se uite cu atentie la personaj si sa-mi spuna ulterior daca am sau nu dreptate. Cititoarele de sex feminin mult prea sensibile sunt rugate sa ignore acest paragraf.
Armageddon time NU este, dupa cum ar putea sugera titlul, un film distopic, despre sfarsitul lumii. Adica, intr-un fel, este despre sfarsitul lumii, dar nu la modul distopic, nu in felul cu care suntem obisnuiti.
Armageddon time spune povestea unei familii de imigranti evrei ajunsi in SUA, care fac extrem de multe sacrificii pentru ca cei mai mici membri ai acesteia, Paul si Ted, sa reuseasca.
Actiunea se petrece candva in 1980, asa ca unele lucruri, care acum sunt la ordinea zilei, erau atunci doar la inceput, de pilda faptul ca elevii negri invatau laolalta cu cei albi in scolile publice.
Nostalgia ne spune povestea lui Felice, un napoletan care revine in orasul sau natal dupa 4 decenii de absenta. Motivul imediat al revenirii sale este mama sa grav bolnava. Insa chiar si dupa moartea acesteia Felice nu pleaca, amanandu-si succesiv plecarea. Ce anume il atragea, ce anume din trecut trebuia clarific, de ce anume plecase el cand avea 15 ani si cum se termina totul ramane sa descoperiti singuri.
Pentru ca am inceput direct, abrupt, cu subiectul, cu rezumatul, acum trebuie sa o iau mai usor. Sa vorbesc pe indelete despre ce anume am vazut in aproape 2 ore.
Spun din start ca nu am fost niciodata nici in Napoli, nici in Italia. Imi doresc, este urmatoarea tara de pe lista, stiu ca italienii ne sunt foarte asemanatori, stiu ca m-as simti ca acasa, dar ceva din mine m-a impiedicat pana acum sa merg.
Iar daca vorbim despre asemanari, italienii sunt asemanatori conationalilor mei, insa si mai asemanatori imi sunt napoletani, caci ei sunt considerati a fi „oltenii Italiei”. Napoli este considerat, fotbalistic si nu numai, Craiova Italiei. Nu doar partea geografica (oras din Sud), desi nici acest aspect nu poate fi negat.Continue reading Nostalgia – Les Films de Cannes a Bucarest 2022
Oameni de treaba era, pentru mine, unul dintre cele mai asteptate filme de la Les Films de Cannes a Bucarest 2022. Cel mai asteptat nu inseamna, evident, si cel mai bun.
Pana sa va spun concluzia, deznodamantul personal, trebuie sa va spun un lucru care m-a mirat, dar care, privind retrospectiv, pare a face perfect parte din peisaj. Asadar, editia din acest an a Les Films de Cannes a Bucarest 2022 se desfasoara in 3 cinematografe: Cinemateca Eforie, Cinema Muzeul Taranului Roman si Cinema Elvira Popescu. Am crezut ca repartizarea filmelor la un cinema sau altul are o oarecare logica. La Cinemateca Eforie m-as astepta sa vad filmele vechi (asa cum am vazut deja, tot ieri, Accattone, debutul in regie al lui Pasolini din 1961). Am fost, deci, mirat sa vad ca Oameni de treaba are o PROIECTIE UNICA fix in acest cinematograf.
Dupa ce am vazut filmul, pot spune ca alegerea nu a fost chiar gresita: filmul are aerul unui film vechi (vorbim de un sat „pierdut” din Moldova, judetul Botosani, un sat nu foarte avansat, ca sa zic asa), pare a fi cumva „uitat de Dumnezeu”. Nu-mi dau seama daca alegerea locatiei a fost intentionata ori a fost pur si simplu o intamplare fericita.
Povestea din Oameni de treaba este destul de complicat de rezumat: il avem pe Ilie, politistul satului, care traieste intr-o lume a lui, intr-o realitate proprie. Viata aparent simpla si lipsita de griji din lumea ideala construita de Ilie este tulburata de 2 evenimente, care vin cumva impreuna: venirea in sat a unui politist nou, tanar, de departe, cineva care vedea acest post ca pe un „challange”; si o crima care are loc in acest sat.Continue reading Oameni de treaba – Les Films de Cannes a Bucarest 2022
Everything Everywhere All at Once este unul dintre cele mai nebunesti filme pe care le-am vazut in ultima perioada. Faptul ca l-am vazut la Dracula Film Festival 2022 accentueaza cumva aceasta senzatie.
Tema generala a filmului, explorata atat de brutal si totodata atat de fascinant, este cea a multitudinii de universuri. O alegere, corecta sau gresita, genereaza un cu totul alt univers. Exista, in acest sens, universuri apropiate, aproape identice, dar si universuri radical diferite. Cel putin pentru tine.
Evelyn este o imigranta din China venita in SUA pentru o viata mai buna. Ajunge sa traiasca o viata mizerabila: are o afacere (aproape falimentara) de spalat haine (o spalatorie publica) mica si o casa foarte dezordonata. Departe de visul pe care-l avea cand venise in America.
Ajunsa in punctul in care sotul vrea divort, fata ei lesbiana o evita (pentru ca ea, ca mama, nu este de acord cu alegerea ei, cu orientarea ei sexuala), mai apare si o problema fiscala care ar putea duce la inchiderea completa a afacerii. Am putea spune ca Evelyn ajunge in punctul cel de mai jos pe toate planurile.Continue reading Everything Everywhere All at Once – Dracula film festival 2022
Despre Capra cu trei iezi, noua productie romaneasca pregatita sa intre in cinematografe, am multe de spus, de scris. Am de spus atat experiente personale, total subiective, inclusiv prostioare facute de mine, cat si lucruri legate de copilaria mea. Evident, discutia se poate face si un pic mai obiectiv, despre aspectele cinematografice ale peliculei. Sa o luam temeinic.Continue reading Capra cu trei iezi – Dracula Film Festival 2022 & TIFF 2022
Katharina a fost cel mai surprinzator film vazut la Dracula film festival 2022. Despre cum am vazut filmele si cum scriu despre ele, de ce o fac cu intarziere, va voi explica pe larg pe EmilCalinescu.eu.
Asadar, Katharina este un teen-horror, unde un grup de prieteni, de liceeni, hotarasc sa o ia pe via Transilvanica pentru a-l plimba pe un prieten venit din strainatate. La un moment dat dau de o fantoma speciala: iubita lui Dracula (fosta? actuala? greu de spus). Katharina este o fantoma extrem de mofturoasa, greu de strunit, insa este in acelasi timp o fantoma buna, prietenoasa, care nu vrea sa faca rau, nu vrea sa sperie, nu vrea sa se razbune.Continue reading Katharina – Dracula film festival 2022
Despre luna octombrie se spune ca este lua filmelor de groaza. Evident, Halloween-ul este motivul. Majoritatea producatorilor si distribuitorilor prefera sa isi lanseze filmele de groaza in jurul acestei sarbatori. Zambeste – Smile a furat startul, s-a lansat in ultima zi din septembrie, insa va fi in cinematografe si de Halloween. Si merita sa fie acolo, caci este unul dintre filmele horror care nu dezamageste.
Acum, sa va spun ce caut eu la un horror, care sunt cele 5 elemente care fac un film de acest gen sa-mi placa:Continue reading Zambeste – Smile
Mirciulica ne spune povestea unui tanar de 30 de ani, Mircea (interpretat de celebrul actor-comediant Mircea Popa / Mircea Bravo, celebru pentru clipurile sale de pe YouTube), care dupa ce a picat examenul de intrare in magistratura revine in casa parinteasca, la Gherla, si se angajeaza la firma de salubritate a unui baron local. Aceasta firma de salubritate avea contracte doar cu statul, doar cu primariile, asa ca Mirciulica lucreaza indirect la stat.Continue reading Mirciulica vs Teambuilding
Teambuilding este noul film produs si regizat de Matei Dima (BRomania). In toate aceste ipostaze el a fost ajutat: regia este facuta impreuna cu Alex Cotet (scenaristul) si Micutzu Cosmin Nedelcu, iar productia este facuta impreuna cu acelasi Micutzu, dar si cu Alexandra Hash si Francisca Vass. In acest film, atat Micutzu, cat si Matei Dima interpreteaza 2 personaje principale. Ma rog, cat de principale sunt ele este un pic de discutat. La limita, eu zic ca ambii au roluri principale
Pe scurt de tot, Teambuilding ironizeaza corporatiile si corporatistii: sefii, angajatii, modul in care se fac promovarile, modul in care o retrogradarea poate fi ambalata drept o promovare, inventiile acelea absolut inutile numite pretios Teambuilding si multe altele. Evident, se bazeaza mult pe stereotipii, multi corporatisti se vor apara cu un alt cliseu „la noi nu se intampla din astea, poate in alte parti da”.Continue reading Teambuilding
Wildland a fost al doilea film vazut la Nordic Film Festival 3. Dupa o comedie care te facea deseori sa lacrimezi, Run UJE Run, a urmat un thriller-drama extrem de dur, de violent.
Wildland este povestea Idei, o adolescenta careia ii moare mama intr-un accident de masina, drept urmare este nevoita sa se mute la matusa ei, la sora mamei. Acolo este o casa extrem de dubioasa: inauntrul ei este armonie, este liniste si pace, o familie unita si iubitoare, insa in afara ei este multa violenta.
Pe scurt, familia Idei, noua sa familie, se ocupa cu recuperarea datoriilor. Un fel de camatarie, unde mama verilor Idei era tartora, matroana, care insa nu se murdarea deloc. Ea dirija totul de acasa.
Ida are parte de o maturizare fortata, de la o viata linistita (pe care n-o vedem, doar o presupunem) la una plina de peripetii si de violenta. Una pentru ca care ea pare prea finuta, prea inocenta.Continue reading Wildland – Nordic Film Festival 3
Imaculat este un film romanesc rasarit aparent din neant, cel putin pentru mine, are s-a dovedit a fi extrem de interesant si de bine realizat. Per total, o surpriza placuta.
De fapt, ar fi trebuit sa spun ca Imaculat este un film plin de surprize, un fel de Kinder cinematografic. Surprizele vin din 3 directii:
O coabitare regizorala dintre o scenarista (Monica Stan) si un director de imagine (George Chiper-Lillemark),
Un rol principal interpretat excelent de o (inca) studenta, o debutanta in film, Ana Dumitrascu. La fel de debutanta in regie este si regizoarea, cea despre care vorbeam mai sus.
Un al doilea rol principal interpretat fabulos de un non-actor, un actor neprofesionist, Vasile Pavel Digudai (cel care impresionase si in Soldatii. Poveste din Ferentari).
Despre ce este vorba in Imaculat? Pai este vorba despre un centru de reabilitare pentru drogati, unde este internata tanara si inocenta Daria. Acolo este luata in primire de seful „inchisorii”, Spartac (Vasile Pavel Digudai), care o ia sub protectia sa. Inocenta ei o salveaza de avansurile sexuale ale celor de acolo, insa totul are un pret.
Nu va spun mai multe, nu va spun exact ce pateste, nu va descriu nici scenele pe care le veti vedea (pentru multe persoane de sex feminin a fost extrem de greu de privit, desi personal am vazut scene mult mai grele), asa ca va voi vorbi despre un aspect pe care eu il consider important, fundamental.
Asadar, desi vorbim despre un centru de reabilitare, eu il vad tot ca pe o inchisoare. Caci, din punctul meu de vedere, filmele despre viata in inchisoare lipsesc cu desavarsire din cinematografia noastra. Avem filme despre inchisorile comuniste (Arest, Intre chin si amin ori filmul inca nelansat al amicei mele Victoria, Experimentul Pitesti), dar despre viata din inchisorile capitaliste avem prea putine. Poate doar celebrul Eu cand vreau sa fluier, fluier. Ca sa glumesc putin, cinefilul autohton cunoaste mai bine inchisorile americane decat pe cele romanesti.
Eh, acest film, Imaculat, repara putin aceasta nedreptate. E drept, diferenta fundamentala dintre o inchisoare si acest centru de reabilitare este prezenta femeilor. Dar fix acest aspect face povestea mai interesanta. Atmosfera, obiceiurile, ierarhia – totul este fix ca intr-o inchisoare. Chiar daca lucrurile se desfasoara altfel, caci aici nu esti inchis zeci de ani, ca-ntr-o inchisoare clasica. Si nici gardieni nu ai, ci niste medici si asistente ceva mai blande, mai putin fioroase.
Trebuie, insa, sa va spun marele meu dezavantaj: nu ma pot pune pe de-a-ntregul in povestea filmului. Cei care au copii au trait altfel filmul, povestea, pentru ca ei isi puteau imagina cum ar fi ca al lor copil sa se apuce de droguri. Dupa ce vezi un astfel de film stai si te intrebi daca acele luni in centrul de reabilitare fac bine sau fac rau copilului. Eu, unul, pentru ca nu-mi propun nici sa iau droguri si nici sa fac copii, nu ma pot transpune foarte mult in poveste. Mintea mea, ca sa n-o ia razna, ca sa se protejeze, imi transmite faptul ca nu am cum sa ajung acolo. Drept urmare, nu mi se poate face #pieleadegaina asa cum, de pilda, mi s-a facut atunci cand am citit cartea Rugaciune pentru Cernobil. Acolo eram afectat de simpla posibilitate de a ma afla in acea situatie. Asa functionez eu, pur si simplu pot cu adevarat sa sufar doar atunci cand realizez ca m-as putea afla si eu acolo intr-un viitor mai apropiat ori mai indepartat.
Nu va zic mai multe, va sfatuiesc doar sa va imaginati cat de schimbata va iesi micuta Daria de acolo.
Imaculat este un film excelent, din pacate mult prea putin popularizat. Chiar daca rulase la Les Films de Cannes au Bucharest, eu nu auzisem de el (decat ca exista si atat), asa ca surpriza a fost cu atat mai mare dupa ce l-am vazut. El a rulat la Festivalul Filmului European, unde l-am vazut eu, insa de maine, 27 mai 2022, va intra in circuitul normal al cinematografelor, fiind distribuit in Romania de Follow Art Distribution. Mergeti sa vedeti Imaculat pentru ca merita si pentru ca, estimez eu, nu va rula foarte mult in cinematografe. Este o bijuterie cumva ascunsa, de care trebuie trebuie sa profitati cat aveti ocazia.
Run Uje Run a fost filmul de debut al Nordic Film Festival 3. Ca sa intelegeti despre ce este vorba in acest film, imaginati-va urmatoarea situatie: un cantaret cunoscut doar in oraselul lui, sa zicem in Slatina natala, care avea la un moment dat si emisiune la radioul local, hotaraste sa isi scrie scenariul propriului film, in care va si juca alaturi de familia sa.
Eu v-am dat situatia adaptata la tara noastra, insa trebuie sa va imaginati situatia de mai sus intr-un micut orasel suedez. Fix din acest motiv imi este greu sa spun prea multe despre poveste. Sunt convins ca daca as fi trait in acea localitate, daca l-as fi auzit la radio, fie si injurandu-ma, daca l-as fi vazut la stand-up ori la teatru de improvizatie, ori daca i-as fi ascultat, macar din greseala, muzica, l-as fi privit altfel. L-as fi privit ca pe unul de-al meu.
L-as fi privit altfel si daca as fi fost macar suedez. Muzica lui ar fi insemnat ar fi putut insemna mai mult, as fi putut afirma ca e suedez tipic ori, dimpotriva, ca e atipic, ca nu este unul de rand.Continue reading Run Uje Run – Nordic Film Festival 3
Nu iti face griji draga – Don’t worry darling este un film despre care nu stiam nimic inainte sa intru in sala de cinema. Titlul ma ducea cu gandul la ceva siropos, la ceva adolescentin. Numele regizoarei Olivia Wilde intarea acest gand (initial nu-mi aminteam ce alt film a mai regizat, aveam impresia ca e la debut; a trebuit sa intru pe Google sa caut aceasta informatie).
Sa ne intelegem: Olivia Wilde este ACTRITA, a ajuns la 38 de ani, insa rolurile sale par inca neserioase. Cazul lui Richard Jewell regizat de Clint Eastwood este singurul film mai serios in care ea are un rol important. Singurul pe care mi-l amintesc eu, pe care l-am vazut.
3000 de ani de dorinta – Three Thousand Years of Longing este o poveste tip O mie si una de nopti, cu un duh care indeplineste trei dorinte si o naratoare de povesti mult prea pregatita pentru ce i se intampla. Va suna interesant? Atunci cu siguranta o sa citit in continuare.
Alithea Binnie este o naratoare (naratolog, asa cum auzisem in film, suna ciudat, ma zgarie pe creier, chiar daca gramatical este corect) de povesti pline de fantezie. Este multumita de viata si se bucura de singuratatea ei. Atunci cand intalneste Duhul care TREBUIA sa-i indeplineasca 3 dorinte, ea are o problema: stie cam toate posibilele finaluri in povestile de genul. Asa ca se lasa cu greu convinsa.
Duhul, insa, era OBLIGAT sa-i indeplineasca dorintele pentru a se putea elibera. Asa ca, exact ca-n 1001 de nopti, incepe sa-i povesteasca. In acel caz, povestea o mentinea in viata pe Seherezada. In acest caz, povestea trebuie sa il elibereze pe povestitor.
Despre filmele TIFF spun in fiecare an acelasi lucru: cele mai bune sunt cele pe care le ratez, nu cele pe care le vad. Iluzii pierdute este un alt exemplu care imi confirma regula.
Iluzii pierdute este ecranizarea unei nuvele celebre scrise de Balzac in anul 1837, insa din pacate eu nu am citit-o, asa ca nu voi face o analiza comparativa carte vs film. De asemenea, nu voi trata acest film drept unul istoric, vrand sa arat cum este portretizata societatea franceza post-revolutionara.
Voi scrie acest articol din perspectiva actualitatii sale: cat de relevante sunt personajele lui Balzac in 2022? Ce anume este diferit in societatea noastra fata de cea portretizata de Balzac?
De ce aleg aceasta perspectiva? Dintr-un motiv foarte simplu: pentru ca lucrurile, la nivel macro, nu s-au schimbat aproape deloc. In afara de partea legata de regalitate (presa regalista vs presa liberala, liberalii fiind atunci opozitia, tind sa zic progresismul, dar prefer sa nu), in rest totul pare exact la fel ca-n zilele noastre.
Credeti ca-n zilele noastre nu sunt platiti critici de teatru ori de carte sa desfiinteze ori sa ridice in slavi o opera (fie ea literara ori teatrala)? Credeti ca nu exista aplaudaci platiti in salile de teatru?
Credeti ca nu exista editori de carte care sa nu citeasca efectiv cartile pe care le scot?
Credeti ca nu exista tineri provinciali cu suflet de artist care ajung in capitala plini de vise, de iluzii, pe care le vor pierde destul de rapid? Credeti ca nu exista Iluzii pierdute, precum cele ale lui Lucien, si-n zilele noastre?
Lucien este un tanar poet care ajunge in anul 1821 in Paris. El este orfan de tata, asa ca hotaraste sa se legitimeze cu numele mamei lui (nu este clar daca alegerea aceasta era oficiala, in acte, ori era una strict informala), cert este ca originea sa paterna parea a fi un handicap. Lui nu ii era rusine cu ea, dar prefera sa se legitimeze cu cea materna.
El ajunge in Paris dupa ce se indragosteste nebuneste de o baroneasa. Ajuns acolo, este repede abandonat de baroneasa, asa ca, pentru a se intretine, este nevoit sa se descurce singur. Nestiind sa faca altceva in afara de scris, reuseste sa se angajeze la un ziar unde trebuia sa scrie ceea ce acum am numi recenzii culturale (de teatru si de carte; primul film din istorie a aparut abia la sfarsitul secolului XIX, in 1895). Aici afla cum se scriu recenziile, cat costa o astfel de recenzie si cum este platit succesul (ori insuccesul).
Nu va zic mai departe sub aripa cui se afla, cum schimba el taberele, cum incepe caderea lui si ce se alege de cariera sa scriitoriceasca.
Va spun doar ca cei care (inca mai) scriu in acest domeniu cultural ar trebui sa mearga sa vada acest film si sa se intrebe cat de reala, de autentica, mai sunt aceste lucruri in 2022.
Ca opinie strict personala, in Romania nu se platesc recenzii favorabile (ori, dimpotriva, nefavorabile, pentru a genera un scandal artificial) pentru ca acestea sunt aproape irelevante. 99% din publicul care alege ce carti sa citeasca nu este deloc interesat de recenzii. Iar acel 1% care este interesat are oricum mult prea multe optiuni la dispozitie, mult prea multe ziare, reviste, site, bloguri si vloguri pentru ca O RECENZIE sa fie cu adevarat relevanta.
Exemple de carti bine vazute de critici care sa nu se fi vandut nu va dau, desi intalnim la tot pasul. Exemplele contrare, insa, sunt preferatele mele: la Bookfest 2022, cel mai recent targ de carte, cea mai vanduta carte a fost Minciuna lui Michelangelo de Igor Bergler. Autorul in sine este ignorat de 90% dintre critici, acestia spunand despre scrierile sale ca nu pot fi numite literatura. Este, din punctul meu de vedere, cel mai bun exemplu pentru a reliefa irelevanta criticilor.
Imi convine situatia? Ar trebui sa o condamn, sa injur publicul pentru asta? As face asta DACA M-AS AFLA IN ACEASTA CATEGORIE numita CRITICI (de teatru, de carte ori de film). Norocul meu este ca nu sunt si ca din ce in ce mai putini oameni ma confunda cu ei.
Nu pentru ca criticii de la noi ar fi spagari (daca sunt nu am aflat eu si oricum, chiar daca as afla, tot nu m-ar interesa), ci pentru ca ei reusesc sa fie irelevanti pentru toata lumea: si pentru publicul larg, si pentru publicul mai putin larg, chiar si pentru ei insisi (pentru breasla lor).
Acest film, Iluzii pierdute, este printre putinele la care chiar voi citi recenziile, la care chiar sunt interesat de opiniile criticilor. Chiar vreau sa vad cine se simte cu musca pe caciula, cine isi pune, macar un pic, cenusa-n cap.
Am spus mai demult si o repet: atunci cand aveti contact cu o opera clasica trebuie sa va ganditi la contemporaneitate. Nu cititi o opera clasica asa cum ati fi citit-o in anul aparitiei ei, ca NU traiti in acea perioada. La fel trebuie sa faca si cei care SCRIU despre povesti care se petrec acum sute de ani. Ok, filmele de epoca sunt o categorie distincta, dar decat sa stai sa analizezi machiajul si modul in care sunt imbracate personajele mai bine te-ai strofoca sa ne reliefezi asemanarile cu realitatea zilelor noastre.
Iluzii pierdute este un film excelent, care poate fi tratat deopotriva ca film istoric si ca film actual. Este, in acelasi timp, si o comedie spumoasa, la care veti rade pe saturate. Tototdata, nu are contraindicatii, nu exista vreo categorie de public care ar trebui sa-l evite.
Iluzii pierdute a aparut in 2021, a rulat si la TIFF 2022, dar eu l-am vazut la Cinema Elvira Popescu, la vreo 2 saptamani dupa festivalul clujean. M-am simtit, insa, ca la TIFF, este un film care se potrivea perfect in peisaj acolo. Cumva, in mintea mea el va ramane asociat pe viitor cu TIFF-ul, fiind din multe motive UN FILM DE TIFF.
Iluzii pierdute are, insa, norocul de a avea un distribuitor, Independenta Film, care-l face accesibil si publicului neclujean, el intrand in cinematografele patriei de vineri, 8 iulie 2022. Va sfatuiesc sa mergeti degraba sa-l vedeti, ca nu se stie cate saptamani va fi disponibil. Si-i tare pacat sa-l ratati, e un film mult prea bun si prea actual pentru a nu-l vedea (in sala de cinema).
ps: In Iluzii Pierdute un rol excelent, de editor ultra-comercial (care, de fapt, nu stia sa scrie si sa citeasca), il are Gerard Depardieu. La TIFF 2022 l-am vazut intr-un alt rol excelent, Maigret. Acolo are un rol pozitiv, de detectiv genial (cu ceva defecte, ce-i drept). Nu v-as fi reliefat interpretarea lui daca nu s-ar fi vorbit mult despre el in aceste zile in contexte deloc cinefile. Dupa cum stiti, el a plecat acum ceva ani din Franta in Rusia pentru a evita plata taxelor mult prea mari din Franta. In contextul razboiului din Ucraina, multi si-au amintit de gestul sau si au inceput sa-l injure, sa il considere criminal, murdar de sange pe maini. Personal, prefer sa fiu consecvent si sa spun ca atunci cand apreciez interpretarea unui actor ii apreciez strict talentul sau (valabil si-n cazul cantaretilor ori sportivilor). Pentru mine, Gerard Depardieu este un actor imens, un artist care poate avea ORICE optiuni politice doreste. Eu il voi aprecia in continuare CA ACTOR, fara sa ma intereseze in vreun fel unde locuieste, pe cine sustine politic si ce parere are despre subiectele la zi. Sunt defect, stiu deja asta.
Un scurt film despre omor a fost PRIMUL film vazut la TIFF 2022. A facut parte din sectiunea „Close-up Krzysztof Kieslowski”. Excelent filmul, spun din start. Si tot din start spun ca nu sunt atat de familiarizat, atat de in tema, cu opera celebrului cineast polonez, asa ca ce scriu in acest articol nu va fi despre asta.
Povestea, pe scurt, suna in felul urmator: destinele a trei oameni complet diferiti se intersecteaza intr-un mod extrem de dubios in Varsovia comunista (1987 anul). Un taximetrist, un student la drept si tanar taran sunt cele 3 personaje. Destinele lor se intrepatrund atunci cand taximetristul il duce pe tanarul taran intr-un loc departat, ascuns, si este omorat de acesta cu un bolovan. Tanarul avocat, proaspat admis in barou, preia cazul, fiind primul caz al acestuia. Nu va dezvalui cum se termina totul, insa va spun ca pentru infractiunile de care era acuzat tanarul pedeapsa in Polonia comunista era … cea capitala.Continue reading Un scurt film despre omor – TIFF 2022
