Cantecul numelor uitate, surpriza oferita de Happy Cinema cinefililor care se incumeta sa calce pragul salilor de cinema, este mai mult o promisiune decat o certitudine, o speranta, fara sa atinga pragul de a-l putea numi dezamagire. Spun asta inca din startul articolului, pentru a nu mari inutil suspansul.
Filmul ne plimba pe mai multe continente, alternand de asemenea si perioadele de timp. Incepem in 1951, an in care Dovidl Rapaport urma sa sustina un concert la Londra. Martin, prietenul sau din copilarie, alaturi de care a crescut, le garanteaza tuturor ca Dovidl va veni. Dar acesta nu vine si dispare fara urma. Nimeni nu mai stie nimic de el, insa Martin nu inceteaza sa se gandeasca la el. Atunci cand ajunge la pensie, hotaraste sa se concentreze pe gasirea prietenului sau din copilarie. Puntea de legatura, link-ul, obiectul prin intermediul caruia reuseste sa-l gaseasca, este o vioara speciala pe care familia lui Martin i-o cumparase micutului Dovidl.Continue reading Cantecul numelor uitate – The song of names
Tenet este un film supraevaluat, pe care il vei aprecia daca nu esti un cinefil inrait, daca nu ai vazut multe filme la viata ta. Tot ce voi scrie in continuare poate fi rezumat in fraza anterioara. Trebuie sa si explic, sa ma justific, dar daca voua v-a placut enorm filmul puteti lejer sa apasati X-ul din coltul ecranului (ori x-ul mai mic de la tab). Asadar …
Incep cu partea importanta, esentiala, pe care am avut-o pe tot parcursul filmului: senzatia de deja-vu (sau, cum ar zice oltenii, deja-fu). Toate chestiile din film pareau ca au mai fost spuse de zeci de ori, in zeci de moduri.
Iar gandul mi-a zburat cu precadere la filmul Inception. Pe langa faptul ca a fost regizat tot de Nolan, discutia in cauza am avut-o, acum 11 ani, in legatura cu el: ceea ce mie mi se parea wow, genial, incredibil, multora li se parea ciorba reincalzita. Pe mine ma daduse pe spate, altii pareau cumva satui de subiect.Continue reading Tenet este un film supraevaluat!
Reteaua cubaneza (WASP Network fiind titlul sau original) este un thriller politic excelent realizat, a carui actiune se petrece in perioada tulbure de dupa caderea comunismului in Europa.
Desi pe posterul filmului este pusa intrebarea Eroi sau tradatori?, ca un fel de motto al filmului, pelicula este mult mai mult decat atat.
Povestea trebuie povestita un pic mai amplu, caci intregul tablou este relevant. Cuba era la inceputul anilor 90 (fiind si acum) sub un regim dictatorial extrem de brutal. Totodata, peste regimul brutal al lui Castro sunt suprapuse si sanctiunile economice internationale extrem de dure. Cubanezul de rand nu stie, deci, pe cine sa urasca si cine este de vina: conducatorul lui tiranic sau porcii imperialisti care vor sa puna mana pe acea tara? In 1990, imediat dupa caderea regimurilor comuniste din Europa (inclusiv a mastodontului URSS), in Cuba se simtea un oarecare aer de speranta. Organizatiile cubaneze din exil simtisera mirosul schimbarii si incercau sa apese pedala rasturnarii lui Castro.
Din pacate, insa, nu toti fugarii din Cuba erau, de fapt, dornici de a-l schimba pe Castro. Erau, pe de-o parte, fugarii regimului, cei care doreau libertate, insa erau si cei trimisi de regimul Castro pentru a-i spiona pe primii.Continue reading Reteaua cubaneza – WASP Network
Babardeala cu bucluc sau porno balamuc este cel mai astept film al acestei perioade. In Bucuresti cinematografele abia s-au redeschis (vineri, 7 mai, s-a petrecut acest lucru), drept urmare multi distribuitori de film au evitat sa isi lanseze blockbusterele mult asteptate. Oricum ar fi fost un film asteptat, insa cumva contextul pandemic actual lucreaza in favoarea acestuia (desi, fie vorba-ntre noi, proiectiile sold-out sunt, de fapt, proiectii cu sala doar 30% plina). Trebuie sa vedem, totusi, jumatatea plina a paharului.
Pentru ca cititorii de bloguri au reguli proprii, fiind nerabdatori sa citeasca intai concluziile si apoi argumentatiile acestora, spun din start: Babardeala cu bucluc sau porno balamuc are (prea) multe defecte, insa putini vor avea curajul sa-l critice. Pentru multi critici si pseudo-critici, dar si pentru o buna parte a publicului, validarea internationala a filmului, premiul luat la Berlin, il face din start un film bun. Altfel spus, nu poti tu, un necunoscut din Romania, sa critici un film pe care altii, mult mai destepti si mai culti, l-au premiat. Eu, insa, POT face acest lucru, poate si pentru ca nu ma consider critic. Fix din acest motiv scriu articolul de fata. Pentru cine se vor gasi utile randurile acestea nu am de unde sa stiu.
Asadar, Babardeala cu bucluc sau porno balamuc este un film structurat in 1+3 parti. Introducerea (ganditi-va la toate intelesurile cuvantului) este una „porno”: o scena ratata de sex (oral si normal) intre o profesoara de istorie (aflam asta ulterior) si sotul ei. Scena este intrerupta de mama unuia dintre ei (nu se precizeaza exact), iar barbatul nu apare cu fata, spectatorul putandu-i vedea doar organul. Scena acesta este, de fapt, intriga filmului, pentru ca totul fusese filmat si incarcat (din greseala sau nu, nici asta nu se intelege exact) pe internet.Continue reading Babardeala cu bucluc sau porno balamuc
Pana sa va vorbesc despre masa de Paste pe care o planuiesc eu, ma rog, este pur si simplu ipotetica, trebuie sa va vorbesc despre Katrina Kaif si pasiunea mea pentru filmele indiene. Va spun apoi si cum sta treaba cu bucataria indiana.
Pe scurt, cand eram mic nu urmaream filmele indiene si nu m-au incantat filmele alea vechi si ultra-siropoase. Mi-a placut, insa, dintotdeauna muzica indiana, m-au fascinat de-a dreptul dansurile indiene. In plus, cultura indiana este una dintre cele mai misto din intreaga lume. Candva in aceasta viata voi ajunge in India, asta e cert.
Revenind la cinematografie, am inceput sa apreciez cinematografia indiana datorita noilor filme indiene. Romanii i-au zis noul val, habar n-am cum ar trebui sa-l vedem in cazul indienilor (la ei noul val incepe pe la inceputul anilor 90), insa este cert ca noile productii sunt mult peste cele vechi. Si, ca de obicei, nu filmele siropoase sunt tinta mea, ci filmele de actiune. Continue reading O masa de Paste impreuna cu Katrina Kaif
Domnul judecator (interpretat de Mait Malmsten) este o persoana foarte stricta. El este simbolul strictetii atat in sala de tribunal, cat si in viata reala. Strictetea de care da el dovada pare pentru multi robotica: omul judeca dupa legi, ca un robot, sau gandeste lucrurile si cu sufletul?
La un moment dat are parte de o speta care implica o crima. Nu va spun cine este persoana acuzata, va spun doar finalul procesului: la ultima infatisare, avocata apararii anunta instanta ca a aparut o proba noua. Domnul judecator nu vrea, insa, s-o admita, considerand ca aceasta vine prea tarziu.
Maria Regina Romaniei (Queen Mary of Romania) era un film necesar si era un film foarte asteptat. Asteptarile erau mari, investiile au fost foarte mari, rezultatul este mai mult decat dezamagitor.
Culmea este ca, desi ar trebui sa vorbesc despre ce a fost (chiar daca cu 2 ani intarziere, filmul aparand in 2019), voi vorbi mai mult despre ce ar fi trebuit sa fie si ce NU ESTE. Dezamagirile, cel putin in cazul meu, sunt mai multe decat satisfactiile.
Asadar, incep prin a spune ca cinematografia romaneasca a inceput sa fie luata in serios in afara datorita filmelor istorice. Vorbesc, evident, despre perioada de dinainte de 89. Mult hulitele filme ale lui Sergiu Nicolaescu erau extrem de bine vazute afara, avand un ceva al lor. Daca intrebai vreun cineast straini la ce filme se pricep romanii, acestia spuneau fara sa clipeasca: La filme istorice.
A venit revolutia, a venit noul val al cinematografiei, drept urmare filmele istorice romanesti s-au rarit din ce in ce mai mult. Romanii au dovedit ca pot face si altfel de filme, multe dintre ele intorcandu-se cu premii. In mintea unora, insa, a spectatorilor ma refer, a ramas un mare of: de ce nu mai fac romanii filme istorice?Continue reading Maria Regina Romaniei – Queen Mary of Romania
Filmul 5 minute (5 minutes too late) a traversat o perioada extrem de tulbure: a fost facut despre un incident de la MTR (de fapt, au fost 3), cand proiectia unui film cu gay a fost intrerupta de niste extremisti de dreapta, si a aparut intr-o perioada in care majoritatea cinematografelor erau mai mult inchise decat deschise. Ca sa scurtez un pic, unii considera ca in aceasta perioada nu ar trebui sa ne mai arda de gay si de proiectii intrerupte, avand probleme mult mai importante. Oare asa sa fie?
Pe scurt, despre incidentul real: in februarie 2018 proiectia filmului 120 BPM (Batai pe minut), propunerea Frantei pentru premiile Oscar si unul dintre cele mai apreciate filme frantuzesti din acel an, a fost intrerupta de mai multi extremisti de dreapta, nemultumiti ca un film care, zic ei, promoveaza homosexualitatea a fost proiectat la Muzeul TARANULUI. Cu 5 ani in urma, o alta proiectie de film fusese intrerupta, din aceleasi motive, tot la MTR. Tot in 2018, la cateva zile dupa incidentul de la filmul frantuzesc, a fost intrerupta si proiectia filmului romanesc Soldatii. Poveste din Ferentari, proiectie ce avea loc TOT la MTR.
Nu am vazut filmul intrerupt in 2013, insa pe celelalte 2 le-am vazut. Pe scurt, primul dintre ele, 120 BPM este despre organizatia civica ACT UP, care a actionat in Franta anilor 90. Este un film bazat pe fapte reale, care indeamna la actiuni civice, fiind un film extrem de bine realizat. Are scene „porno gay”, nu multe,, deloc scoase din context. Protestatarii au asteptat una dintre aceste scene pentru a se manifesta.
Nu stiu ce intelegeti voi prin notiunea de casa ca-n filme, insa multa vreme romanii intelegeau fix 3 lucruri:
Camere multe, fiecare avand o alta utilitate. Serios: romanii sunt fascinati de casele care au biblioteca, birou, camera de gaming (cu console si tot tacamul), dormitoare, living (unul sau mai multe). Cand am fost eu in practica la sociologie, prin 2006 (acum 15 ani, deci), am nimerit la un moment dat intr-o garsoniera unde stateau 4 oameni (sotul, sotia si 2 copii). Tin minte ca tipul mi-a vorbit despre garsoniera lui, spunand: Ce? Noi suntem bogati sa avem camere pentru fiecare activitate? La noi toate se petrec aici, in aceasta camera. In aceeasi practica, o alta persoana spunea ca bogatii sunt singurii care-si permit sa tina camere goale in casa. Mi-au ramas in minte cele 2 lucruri.
Camerele sa fie spatioase, inclusiv in inaltime. Cand un amic a intrat intr-o camera a unei case de genul, a observat intai inaltimea camerei. Cand a intrat ulterior intr-o alta casa, a observat cat de joasa este. A dat instant cu capul in prag si a constientizat diferenta dintre o casa ca-n filme si o casa … de saraci.
Prezenta unei piscine. O casa ca-n filme are musai piscina.
In filme, mutatul aduce belele. Daca este vorba despre un horror, mutatul este aproape intotdeauna o idee proasta. O familie, de preferat cu copii, gaseste o casa izolata la un pret bun, de-a dreptul excelent, locuinta care are o istorie aparte. Sigur s-a intamplat o nenorocire acolo (de cele mai multe ori sinucidere, insa uneori e vorba si de vreun masacru), chestie pe care familia o afla abia dupa ce se muta (agentii imobiliari au ascuns acest detaliu). Toate nenorocirile ulterioare se intampla din cauza mutarii si a istoriei sumbre a acelei case.
In cazul comediilor, mutatul aduce belele in cuplu: se muta intr-o locatie cu vecini dubiosi, copiii nu se adapteaza la scoala (si, bonus, se plictisesc in noua casa, care-i prea izolata si prea lipsita de atractii in jur), iar nevasta ori sotul (ori ambii) incep sa aiba aventuri. Nimic nu iese conform planului.
In cazul filmelor de actiune si/sau spionaj, mutatul aduce belele la fel de mari precum nemutatul. Un fost spion (agent, politist ori, dimpotriva, rau-facator, mafiot, spargator de banci etc) se muta intr-un alt stat, intr-o casa izolata, si se straduieste sa nu iasa in evidenta. Doar ca, in mod evident, cine nu trebuia sa-l gaseasca il gaseste, iar viata lui nu se schimba asa cum si-ar dori. Dimpotriva, e mai rau ca inainte, in special in cazul rau-facatorilor care vor sa se lase de meserie. Din astfel de meserii nu te poti pensiona.Continue reading In filme, mutatul aduce belele!
Schimbarea parchetului este una dintre cele mai grele operatiuni pe care o poti face intr-o casa, intr-un apartament. Exceptand acele apartamente minimaliste, unde nu este absolut nimic in jur (nu zic de covor, ala lipseste din casele celor de sub 35 de ani), unde schimbarea parchetului e simpla, banala, in rest este una dintre cele mai grele operatiuni. Fix din cauza asta ea trebuie facuta atunci cand cumperi un apartament. Si tot din cauza asta trebuie sa te gandesti foarte bine ce parchet pui.
Gluma cu film romanesc premiat la festivaluri a reaparut in peisaj dupa nominalizarea la Oscar a filmului Colectiv si dupa Ursul de Aur obtinut de fimul lui Radu Jude. Pentru cine nu intelege gluma, trebuie sa explic un pic: Cristi Puiu a marturisit, in mai multe interviuri, l-am auzit personal de vreo 3 ori, ca primul film facut de el a fost in facultate, cand a pus camera de filmat la pervaz si a lasat-o acolo cam o ora. Filmul acela, needitat, brut, i s-a parut lui cel mai bun si mai natural film facut vreodata de el. Ma rog, apoi a inceput sa spuna care e diferenta intre perioada de atunci si cea de acum, de ce acum nu s-ar mai putea face un astfel de film.
Inca de cand l-am auzit spunand asta prima oara, prin 2010 – 2011, m-am gandit care actiune de-a mea ar putea ori chiar ar trebui facuta film. As fi zis mancatul unei ciorbe, doar ca, din pacate, la mine mancatul nu este ceva ce se desfasoara intr-un timp foarte lung. Ca sa fiu mai exact, daca face cineva film despre masa mea de pranz, ar iesi un scurtmetraj. Maximum juma’ de ora, daca se misca repede chelnerul.
Daca stau bine sa ma gandesc, nimic din ceea ce fac nu ar putea fi un subiect bun de film. Adica, sa ne intelegem, daca s-ar face film despre mine ar putea avea succes la public, ar putea iesi o comedie buna, dar n-ar fi in niciun caz un film demn de vreun premiu international. Drept urmare, in randurile urmatoare IMI VOI IMAGINA o poveste in care eu schimb parchetul actual cu un parchet pentru incalzire in pardoseala. Adica, din punctul meu de vedere, acesta ar fi singurul motiv pentru care mi-as schimba parchetul. Mai jos va prezint, pe scurt, scenariul unui astfel de film.
Inceputul m-ar arata pe mine vorbind la telefon. Nu s-ar cunoaste CU CINE vorbesc, nici ce zic ceilalti de la telefon, m-as auzi doar eu, care m-as plange de actualul parchet si m-as lauda ca am bani sa il schimb cu unul care sa permita incalzirea in pardoseala. Discutiile telefonice ar dura in jur de 15 minute.
Apoi ar face prim-plan pe mine, spectatorul m-ar vedea extrem de concentrat. Dupa cateva minute in care efectiv nu as face nimic (film de arta, da?), as deschide laptopul (stiti ca-n 80% dintre filmele americane apare brandul Apple pe laptopuri? eh, aici vorbim despre un film romanesc, saracie, alte alea, drept urmare laptopul meu este un Asus luat la oferta; laptopul meu real este unul portocaliu, corai de fapt, extrem de fotogenic/ telegenic, deci s-ar potrivi perfect in peisaj, in film), as deschide browserul de internet si as vizita site-ul celor de la Alma Parchet.
Urmatoarea scena este cu mine vorbind la telefon. De aceasta data, la capatul celalalt al firului (vorba vine, caci vorbesc la mobil) ar fi un reprezentant al acestui magazin online. La fel, tot eu as fi singurul care s-ar auzi, singurele intrebari ale mele ar fi Cat de scump este? Cat de eficient este? Cat de repede puteti veni? As inchide telefonul, convorbirea terminand-o cu un mare zambet pe fata.
Urmatorul telefon ar fi tot catre un prieten (din nou invizibil), convorbire in care m-as lauda cu firma care urmeaza sa vina sa-mi monteze parchetul. Apoi l-as ruga sa vina si el cand baietii de la firma vor veni sa-mi monteze parchetul. Macar la inceput.
Scena urmatoare m-ar arata pe mine, la ora 8 dimineata (am cele 2 ceasuri, ambele cu FC U Craiova, care arata ora in cauza), cum sunt trezit de baietii de la firma Alma Parchet. Dialogul ar urma sa fie ceva de genul:
– Buna dimineata!
– Buna dimineata, baieti. La ora astaa?
– Pai n-am zis ca venim la 8?
– Pai ati zis, dar nu credeam ca veniti la 8 fix. Ziceam ca veniti pe la 9, asa … Sa dorm si eu …
– Haideti, lasati somnul, avem treaba.
Pentru ca filmul sa fie realist, actorii care vor interpreta rolurile muncitorilor vor fi jucate de angajatii firmei. Nu ii punem pe Pavlu si pe Vasluianu sa joace, lumea deja e satula de ei.
Amicul meu ar urma sa vina pe la 10, cand baietii sunt deja in toiul muncii. Ar veni sa inspecteze, ar vedea ca baietii oricum se descurca, apoi mi-ar face cu ochiul sa vin in bucatarie, sa bem ceva, ca nu au nevoie de ajutorul nostru.
Iar la acea bere magnifica (musai una din aia muncitoreasca, un Ciucas sau Neumarkt, din solidaritate cu cei care lucreaza), s-ar dezlega toate itele. El mi-ar spune ce a mai facut, mi-ar povesti despre relatia lui, despre cum nu mai aduce orice Nea Cutare in casa de cand gagica-sa a flirtrat cu Nea Vasile, mi-ar povesti si despre cum a inselat-o el pe nevasta ca sa se razbune, mi-ar povesti si despre cum ea vrea neaparat sa schimbe tot prin casa. Si, bineinteles, mi-ar povesti si despre ultima lui afacere, cum a facut rost de bani pentru toate astea.
Pe la ora 12 baietii ar veni la mine si mi-ar spune ca e timpul pentru o pauza. Deci ne-am aseza cu totii la masa si am discuta despre calitatea lucrarii.
Scena finala a filmului ar fi cu lucrarea gata, cu parchetul pus, si cu mine afland ca daca este incalzire in pardoseala inseamna ca va trebui sa dau mai des cu aspiratorul. Motiv pentru care eu incep sa caut aspiratoare pe internet. Acelasi telefon magnific, sun acelasi prieten si il intreb ce aspirator imi recomanda… Si aceeasi figura, ca la inceput, cu mine ganditor si exasperat.
La modul serios, daca va trece prin cap schimbarea parchetului apelati la Alma Parchet. Ei o sa va lamureasca pentru ce este util fiecare tip de parchet, dublu stratificat, triplu stratificat ori parchet masiv. Toate astea le aflati de la ei, in niciun caz de pe un blog de filme ori, Doamne-Fereste, dintr-un film.
Iar exercitiul cu schimbarea parchetului este o provocare venita prin intermediul Spring Super-Blog 2021. Nu m-am apucat de facut filme, insa dac-as face-o m-as cam abona la premii festivaliere. Tocmai d-aia nu m-am apucat de ele: ii las pe altii sa ia premiile. Iar pe voi va las sa va spuneti parerea despre schita de scenariu de mai sus. Si tot voi va trebui sa va imaginati cam cum ar suna critica nationala si straina vizavi de acest film. Nu, titlu inca n-am, dar dupa cum stiti, un film care se respecta are minimum 3 titluri de cand te apuci de el si pana e lansat in cinematografe.
Vorbind de vremurile normale, nu de ciudatele vremuri in care traim acum, filmele se impart in 2 categorii: filmele comerciale, cele facute pentru public, cele care fac incasari mari in cinematografe, si filmele de festival, pe care nu le poti vedea decat prin festivaluri. Exista exemple fericite de filme comerciale care au succes si in festivaluri. Ce legatura este, totusi, intre un magazin outlet si un festival de film?
Pai, intai si intai, trebuie sa vedem ce este un magazin outlet. In principiu, un magazin outlet este un magazin unde puteti intalni colectiile vechi ale marilor branduri. Asa cum la un festival te duci sa vezi filme din 2005, chiar daca festivalul are loc in 2021.Continue reading Un magazin outlet este asemanator unui festival de film
Just Mercy este un film excelent realizat, care m-a pus din nou sa ma intreb cat de mult pot aprecia un film cu care NU sunt de acord.
Prima oara cand mi-am pus serios aceasta intrebare a fost la filmul Ilegitim, un film pe care l-am apreciat enorm, dar care promova, poate nu atat de direct, incestul. In cazul filmului Just Mercy, cele 2 chestii promovate ostentativ sunt Drepturile negrilor, care sunt discriminati de autoritati (politie si autoritatile judiciare) si opozitia fata de pedeapsa cu moartea.
Sa ne intelegem: nu sunt de acord cu discriminarea si nu as milita niciodata pentru discriminarea persoanelor de culoare. Sunt complet de acord ca societatea a facut greseli majore in ceea ce priveste persoanele de culoare, atat in SUA, cat si-n Europa. Sunt iarasi de acord ca in anii 90 persoanele de culoare erau discriminate. Filmul, deci, prezinta o realitate, un caz autentic. Doar ca situatia este mult schimba in 2020 si 2021.Continue reading Just Mercy
Despre Chemarea Venetiei – Venice calling – Venise n’est pas en Italie scriu dupa mai bine de 2 saptamani de cand l-am vazut. Cu toate astea, filmul imi pare proaspat in minte, ma simt de parca l-as fi vazut aseara. Are aceasta calitate de a parea fresh si de a se lipi de mintea ta intr-un mod placut.
Emile are 15 ani si traieste intr-o rulota alaturi de parintii lui. Acestia sunt extrem de ciudati, dar tin enorm la copilul lor. Il iubesc nespus, chiar daca el si-ar dori altceva. Cu totul altceva.
Cand primeste invitatia de a asista la concertul unei colege, la Venetia si nu in Franta, Emile este in al noualea cer. Din fericire pentru el, parintii ii dau voie sa mearga la concert. Din pacate, vor merge cu totii in Venetia, cei 3 impreuna cu fratele mai mare al lui Emile.
Cu inima impacata (Blackbird) este un remake american dupa un film danez (Stille hjerte, tradus la fel in romaneste, Cu inima impacata, aparut in 2014). Remake-ul a aparut in 2019, insa in cinematografele noastre a aparut abia saptamanile trecute (oficial din 19 februarie, distribuit de Prorom si Happy Cinema). Eu am apucat sa-l vad la acest din urma cinema, in chiar ultimul weekend dinaintea reinchiderii.
Pe scurt: o bolnava de cancer in stadiu terminal isi strage intreaga familie (de fapt, cele 2 fiice ale ei, impreuna cu jumatatile lor si cu nepotul) pentru un ULTIM weekend. Dupa acest weekend, ea urma sa-si puna capat zilelor, din dorinta de a muri fericita, impacata, si de a evita chinurile care urmau inevitabil sa apara. Un ultim weekend impreuna cu familia inainte ca ea sa paraseasca aceasta lume.Continue reading Cu inima impacata (Blackbird)
Inca un rand – Another Round – Druk (am pus toate titlurile: romanesc, international si cel original, danez) este un excelent eseu sociologic, psihologic si filosofic asupra … alcoolismului, totul ambalat intr-o comedie excelenta.
Povestea, pe scurt, suna cam asa: 4 profesori de liceu hotarasc sa puna in aplicare ideile unui filosof dubios. Acest filosof sustinea ca pur si simplu ne-am nascut cu o alcoolemie prea mica. Pentru a functiona optim, ar trebui sa avem o alcoolemie standard, care ne-ar ajuta din toate punctele de vedere. Ce constata cei 4 profesori, ce anume predau cei 4 (e relevant, vedeti voi de ce), ce efecte are la ei acest experiment si cum se termina totul ramane sa descoperiti singuri.
Berliner este un film romanesc extrem de actual, extrem de ancorat in realitatea cotidiana. Are cateva defecte, unele dintre ele inexplicabile, insa per total este un film agreabil.
Pe scurt de tot, Silvestru Mocanu, fost ministru, candideaza pentru un post de europarlamentar intr-un colegiu din Oradea (in Salonta mai precis), din partea partidului PUP. Acesta se imprieteneste brusc, pe nepusa masa, cu VIorel, un tractorist de rand. Viorel il gazduieste pe candidat la el acasa si il ajuta, inclusiv prin propria prezenta, in campania electorala. Pe parcursul intregului film vedem cum isi face campanie fostul ministru (al agriculturii), in ce fel il transforma el pe Viorel, ce contracandidat avea acesta si, mai ales, cum se termina totul.
Acum, trebuie sa va zic principala calitate a acestui film: umorul! Este o parodie EXCELENTA atat la adresa clasei politice, per ansamblu, cat si la adresa cetatenilor care o legitimeaza, prin orice mijloace. Urmariti doar cum se transforma Viorel si ce anume ajunge sa ceara concetatenilor lui.
Umorul, cel putin in cazul meu si a celor din Bucuresti, este dat si de ardelenismele prezente in film: atat accentul, cat si felul de a fi al oamenilor. As zice, deci, ca este un film extrem de realist, ca acea bucata de tara chiar exista. Ceea ce este adevarat doar in proportie de 70%.
Caci marele defect al acestui film este lipsa de realism POLITIC. Nu pentru ca politicienii romani ar fi altfel, chiar asa sunt, ci pentru ca … alegerile europarlamentare nu se desfasoara astfel. Conform acestui film, alegerile europarlamentare s-ar desfasura pe baza unui vot uninominal (majoritar), unde invingatorul ar lua tot. Adica asa cum s-au desfasurat alegerile parlamentare din 2008 si 2012. Problema e nu doar ca nu-i asa, ci si ca mai sunt alte 3 probleme:
De ce erau doar 2 contracandidati? Chiar si la alegerile uninominale, fie ele si de primar, in Romania sunt invariabil mai multi candidati.
Vorbind despre Bihor, orasul Salonta, ar fi trebuit sa fie musai un candidat maghiar. Singurii maghiari pe care-i intalnim sunt intr-o frizerie. In rest, ei parca nici nu exista, desi demografia actuala arata ca in judetul Bihor ei au pondere de 25%, in timp ce in orasul Salonta ei sunt chiar majoritari, procentul acestora fiind de 55%. Primarul din Salonta, in functie din 2004, este de la UDMR (deloc surprinzator). Deci unde-s maghiarii in toata povestea asta?
Nu imi este clar daca Mocanu era candidat pe colegiu Bihor sau strict pe colegiu Salonta. Daca era candidat pe intreg judetul, se pune intrebarea de ce a ales orasul Salonta? Adica, sa ne intelegem, el isi face campanie numai acolo, numai in acel oras. Cat de important este orasul Salonta in economia electorala?
Altfel, mi-a placut numele partidului, PUP, care pe mine m-a dus cu gandul la 2 partide, fiind o combinatie intre PMP (fiind popular, evident) si PNL (avand o sigla extrem de galbena). As fi putut spune si AUR, dar nu e cazul. Oricum, filmarile au fost facute in 2019, cand PMP si PNL erau in opozitie, iar AUR nici nu exista, deci referirile cred ca sunt la cele 2 partide. Poate si din acest motiv alegerile erau europarlamentare, pentru ca acelea au fost alegerile inceputului de an.
Trecand peste latura politica, care pentru mine strica realismul filmului, trebuie sa scot in evidenta interpretarile excelente ale actorilor. Ovidiu Crisan, actor al Teatrului National din Cluj, are o interpretare absolut superba. Eu l-am vazut si pe scena de teatru, este un actor extrem de bun, din pacate nu foarte cunoscut publicului larg neclujean (si nedus la teatru). O alta interpretare excelenta vine din partea lui Ion Sapdaru, nascut peste Prut, care este, insa, actor la Teatru National din Iasi si regizor la Teatrul din Botosani. O mentiune speciala pentru Sorin Cocis, actor al Teatrului Nottara din Bucuresti, care a avut roluri mai mari sau mai mici si in filmele Arest, Soldatii. Poveste din Ferentari ori in serialul Umbre (unde l-a interpretat pe Tanase). Pe scena de teatru, ultimul spectacolul in care l-am vazut a fost Magnificul. Nu ca vreun alt actor ar fi interpretat slab.
De altfel, meritul regizorului Marian Crisan este intai si intai ca a ales actorii potriviti: Ion Sapdaru este moldovean la origine si interpreteaza rolul unui moldovean venit sa candideze la Bihor, iar Ovidiu Crisan este ardelean get-beget. In plus, trebuie subliniat faptul ca alegerea unor actori care nu sunt arhicunoscuti publicului larg, care nu sunt supraexpusi, precum vesnicii Bucur, Papadopol, Vasluianu ori Adrian Titieni, are un efect pozitiv pentru spectator: acesta are impresia ca-n fata lui sunt oameni normali si nu actori. Neputand asocia interpretul rolului principal cu un alt rol asemanator, in mintea ta el nu va mai fi un actor, ci va fi cu adevarat personajul din film. Sa ne intelegem: nu sunt deloc actori slabi, dimpotriva. Sunt doar talente insuficient exploatate de catre cineasti. De altfel, regizorul Marian Crisan are acest obicei, de a miza pe o gama variata de actori, neavand niste preferati. Uitati-va pe filmografia lui, uitati-va la distributie si veti vedea ca am dreptate. Iar actori de prim-plan, arhicunoscuti, sunt foarte putini in filmele lui.
Per total, Berliner este o parodie excelenta la adresa vietii politice actuale, deopotriva la adresa politicienilor si a alegatorilor. Ca orice parodie, nu trebuie sa permitem adevarului sa strice o stire/gluma buna. Asa se invata la facultatile de jurnalism, nu?
Berliner a intrat in cinematografe din 26 februarie, fiind produs Mandragora si Rova Film distribuit in Romania de Rova Film si Iadasarecasa. Eu l-am vazut in Bucuresti, la Happy Cinema (Liberty Mall). Daca aveti unde sa-l vedeti, mergeti la cinema s-o faceti. Sa radeti impreuna cu alti spectatori, indiferent de numarul lor, este o senzatie extrem de misto, pe care o recomand tuturor cinefililor sociali.
Asa aratam eu, in sala de cinema, inainte sa inceapa Berliner, luminile fiind inca aprinse.
ps: Vedeti filmul ca sa aflati SI de ce se numeste Berliner. Titlul este cumva atipic, actionea nu se desfasoara nici macar o secunda in Berlin.
ps2: In Berliner se mananca ciorba in mai multe randuri. Avand in vedere dinamismul acelor scene, mie mi se par, in sine, o parodie la adresa scenelor cu ciorba. Ceea ce nu pot decat sa aplaud.
Monster Hunter 3D a insemnat, pentru mine, primul film 3D vazut intr-o sala de cinema dupa o pauza de 1 an. Drept urmare, impresiile mele despre film, pe care unii le includ in categoria larga de recenzii, trebuie citita din aceasta perspectiva. Eu sunt subiectiv, eu traiesc filmele, drept urmare impresiile mele sunt strans legate de contextul in care le vad.
Tot ca introducere, ca o contextualizare absolut necesara, desi nu mai am timpul pe care il aveam candva, deci nu ma (mai) pot numi gamer, nu-mi este deloc straina atmosfera de gaming. As vrea sa ma pot juca mai mult, dar prefer ca in loc de un joc sa citesc o carte. Ori, daca se poate, sa merg la cinema sau la teatru. Totusi, pentru ca in aceasta viata mea am petrecut multe ore jucandu-ma pot recunoaste usor o atmosfera de gaming, o pot savura in consecinta atunci cand dau de ea pe marile ecrane.
Si strict legat de jocuri, trebuie sa fac precizarea ca printre multele categorii de jocuri, unii impart jocurile in cele pe care le joci PENTRU POVESTE si cele pe care le joci pentru GAMEPLAY. Sunt jocuri pe care le termini si jocuri pe care le joci de dragul jucatului, fie singur, fie impotriva altor jucatori umani. De pilda, FIFA nu are o poveste, insa este unul dintre cele mai populare serii. Ma rog, exemple asemanatoare pot fi date in legatura cu orice sport (baschet, hockey, fotbal american). Unele jocuri includ ambele parti, pot avea si un gameplay genial, dar au in spate si o poveste misto (va suna cunoscut Starfcraftul?).Continue reading Monster Hunter 3D – Vanatorul de Monstri
Anul nuntilor (The Wedding Year) este una dintre comediile pe care am zis ca nu trebuie s-o ratez in sala de cinema. Este tipul de film care mi se potriveste, cel putin inceputul. Finalul, desi considerat happy-end, nu e de mine. Sau, altfel spus, trebuie sa stiu de ce sa ma feresc. Va explic imediat.
Mara este o tanara artista foarte libera in gandire, care isi iubeste prea mult stilul de viata pentru a se gandi la casatorie. De fapt, chiar se gandeste la casatorie, insa cu cat se gandeste mai mult cu atat respinge mai puternic ideea. Ea era fotograf amator (care inca nu avea curajul sa-si expuna pozele) si ajutor la un micut magazin (consultant vestimentar este un termen prea pretentios, dar cam asta facea). In aceasta ultima ipostaza era pusa deseori in situatia (neplacuta) de a trebui sa vanda … rochii de mireasa. Pe care reusea sa le vanda, chiar daca nu credea in ideea la nunta.
La un moment dat hotaraste sa agate pe tinder, insa unicul ei scop era ca un barbat sa-i dea o cina. Si, daca e sa fie, si o partida de sex. Dar atat, nimic mai mult. Din pacate pentru ea, cunoaste un tip, bucatar la un micut restaurant, cu care ramane cuplata mai mult decat era prevazut.Continue reading Anul nuntilor – The Wedding Year
In toamna (octombrie 2020), ultimul film vazut la cinema inaintea reinchiderii salilor a fost Corpus Christi. Din aceeasi arie culturala, ca sa zic asa, vine si Servitorii, un film care se petrece, de aceasta data, in Cehoslovacia comunista.
Avem un seminar teologic amenintat cu inchiderea. Alternativa era mai rea: colaborarea cu regimul totalitar si cu politia politica. Vlad Ivanov este securistul santajist, care incearca sa-i faca pe toti, profesori si elevi, sa colaboreze. Ce alegere face decanul, ce alegeri fac elevii si cum se termina totul ramane sa descoperiti singuri.
La finalul filmului, vazut la Happy Cinema imediat dupa horrorul Casa Bantuita, ma tot gandeam ce as fi facut (ce ar fi de facut) intr-o astfel de situatie. Fara sa iau in considerare latura spirituala, sunt totusi ateu, incerc sa ma gandesc strict la cea umana. Pe de-o parte, decanul are responsabilitatea vietii si a constiintei mai multor oameni (colegi profesori si elevi), dar pe de alta parte are pe constiinta si sufletele oamenilor de rand, pentru care un preot slujeste. Colaborarea cu un regim criminal inseamna legitimarea indirecta a acestuia. Sa nu mai vorbesc despre oamenii care ar putea patimi de pe urma acestei colaborari. Continue reading Servitorii – Servants
